Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gînduri ale participanţilor (IV) - Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011


Ana-Ioana Macaria, Axel Moustache, Anda Saltelechi, Dragoş Spahiu, Gabriel Sandu

iulie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În perioada 10-24 iulie 2011, la Ipoteşti s-a desfăşurat cea de-a III-a ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban", organizată de Institutul Cultural Român, prin ICR New York, în parteneriat cu Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava" al Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti şi Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu" (gazda Atelierelor). Iniţiat în 2007 de Corina Şuteu, directorul ICR New York, proiectul este conceput ca un laborator interdisciplinar de creaţie în jurul personalităţii artistice a regizorului Andrei Şerban, reunind actori, regizori, scriitori şi artişti vizuali. La atelierele-rezidenţă ale ediţiei din 2011 a fost invitat artistul vizual Mircea Cantor.

În textele de mai jos şi în cele ce vor urma, participanţi la cele trei sesiuni de ateliere din acest an (primele două sesiuni de câte 4 zile, cu câte 25 de participanţi, a treia de 5 zile, cu 31 de participanţi) îşi povestesc experienţele personale din timpul şi de după această ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban". Din emoţia cu care vorbesc despre experienţa lor de lucru cu regizorul, despre exerciţiile de mişcare sau de improvizaţie, despre teme extrase din lecturile ce au avut loc, despre locurile descoperite sau despre prilejuri personale de emoţie, deschidere şi rezonanţă cu ceilalţi colegi, se va contura aici, pe LiterNet, o imagine fatalmente incompletă şi fragmentată a ceea ce a fost la Ipoteşti. O imagine incompletă, dar care sperăm să nască dorinţa de a descoperi ceea ce e dincolo de cuvinte, ceea ce nu se poate povesti, ci doar experimenta. (Redacţia LiterNet)
 

Început de Jurnal
(Ana-Ioana Macaria)


Am plecat la ora 9 din parcarea TNB: un stol de vrăbii mai năuce, mai somnoroase, mai entuziaste, mai timide...

Privirile tatonează prudent vecinii din autocar: zâmbim, facem cunoştinţă, spunem glume, ne solidarizăm pentru prima oară ca să protestăm împotriva aerului condiţionat prea rece şi vijelios.

Oprim pentru masă. Unii mănâncă, alţii doar beau suc sau apă, puţini se aventurează să ia bere.

Limbile se dezleagă mai mult: tehnici neconvenţionale de vindecare, amintiri din facultate, "tu de unde eşti?"... Plecăm iar. Încă jumătate de drum... urmează.

Somnolenţă. Apoi jucăm jocul care înghesuie obiecte şi fiinţe într-o valiză. Râdem. Trece timpul. Trece şi parte din drum. Ionuţ Corpaci face meniul pentru cină. Oprim la Kaufland în Botoşani. De fapt, nimeni nu avea nimic de cumpărat. Găseşte fiecare câte ceva. Corpaci strigă catalogul. Pornim iar.

*

Am vrut să ţin un jurnal. După prima zi plină am realizat că e imposibil şi nu numai... Poate că e chiar împotriva sensului acestui atelier. Singura formă în care am putut să descriu experienţa trăită e următoarea:

IPOTEŞTI

Iarbă, piatră, rândunele, mere
Vânt, pământ, zâmbet şi berze
Căţei, ţânţari, livadă, vis
Versuri, priviri, sunete, trăiri
Cruci, cimitir, eleleu, timp
Soare, senzaţii, apă, sens
Floare, vârstă, iubire, măicuţă
Pădure, drum, izvor, clopot
Băţ, ritmuri, împreună, inspiraţie
Tăcere, odă, şoaptă, creaţie
Plată, lacrimă, tinereţe, tristeţe
Atenţie, trezire, întrebare, direcţie.


Gânduri personale
(Axel Moustache)


Mă aşteptam să cunosc un Andrei Şerban sever şi pretenţios. În schimb am cunoscut un Andrei Şerban foarte uman. La cei 68 de ani ai săi, deschis spre căutare poate mai mult decât noi, cei până în 30 de ani. Şi el... ne molipsea şi pe noi, să căutăm mai departe, mai adânc.

A fost o altă realitate. Cele câteva zile au avut în ele acel ceva care m-a făcut pe mine unul, acum mai mult de 10 ani, să vreau să fac teatru: căutare, împărtăşire, descoperire, bucurie, joc, profunzime.

Ne sculam la 6 dimineaţa şi ne culcam târziu în noapte iar tot timpul acela era unul câştigat. Era sensul nostru de a trăi. De a fora interior împreună, de a ne bucura de viaţă şi de a ne desăvârşi puţin câte puţin.

Am fost o comunitate. O comunitate cu un scop comun. Fiecare zi avea sens şi fiecare minut era preţios.

Cred că foarte important a fost că fiecare dintre noi a lăsat la o parte orice alte griji şi îndeletniciri adiacente iar tot timpul a fost alocat programului. Asta cred că ar trebui să continuăm şi întorşi "acasă": să lăsăm la o parte toate activităţile care ne mănâncă o grămadă de timp şi de fapt nu ne îmbogăţesc interior cu nimic. Avem o groază de asemenea activităţi... poate nici nu ne dăm seama. Cred că am putea învăţa să folosim fiecare clipă din viaţă ca şi cum ar fi unică. Ceea ce şi este cu adevărat.

A fost un timp revelator atât pentru actorul din noi, cât şi - poate mai important - pentru om.


Atemporalitate
(Anda Saltelechi)


Ipoteşti. Ne dăm jos din autocar. Întuneric. Suntem conduşi pe un drum de iarbă înspre domnul Andrei Şerban. Nu ştiu unde merg nici cum va fi, simt pământul moale sub picioare şi e bine. Ajungem. Toată lumea tace. Îl urmăm, tot prin iarbă, pe un drum necunoscut până în alt loc. Acolo ne aşezăm pe jos, în liniştea nopţii. Domnul Andrei Şerban ne vorbeşte. Apoi, stăm pur şi simplu, în întuneric câteva minute. Corpul meu e atât de liniştit... simt toate energiile colegilor mei în întuneric. Aş putea să stau aici toată noaptea. Liniştea asta mă face să mă întorc spre mine. Mergem în tăcere spre sala de mese. De dimineaţă, unul dintre noi trezeşte cu sunetul clopoţelului mica noastră comunitate...

Aici totul e simplu. Vorbe puţine, doar cele trebuincioase. Rareori mi-am văzut chipul în oglindă, nici nu simţeam nevoia. Îmi dau seama că acestea sunt momente privilegiate pe care oricine de oriunde le poate avea, doar întorcându-se spre sine, liniştindu-se şi tăcând cu adevărat. În liniştea asta sinceră te poţi întâlni cu propriile tale spaime, orgolii, răutăţi şi poţi încerca să ţi le recunoşti şi să ţi le depăşeşti. Dacă te crezi mai bun decât eşti, ai pierdut!

Experienţa de la Ipoteşti mi-a părut atemporală. Deşi s-a desfăşurat de marţi până luni, în capul meu nu au existat nici zile, nici ore. Uitasem complet de Bucureşti. La întoarcere, în autobuz, mă uitam la drumul din faţa mea şi nu puteam să înţeleg unde mă duce, nu puteam gândi cu mintea oraşul Bucureşti. Mi-era teamă. Mi-era teama să nu uit experienţa aşa cum deseori uităm şi redevenim ce nu ne dorim: maşini de zâmbet fals, de mulţumesc şi ce mai faci golite de sens. Mă întorceam schimbată, simţeam clar lucrul asta.

La intrare în Bucureşti îmi reveneau violent în minte (de parcă s-ar fi luptat cu mine să nu le uit) imagini din atelierul de la Ipoteşti, versurile lui Eminescu, pe care acum, între blocurile gri şi reclamele strălucitoare, le simţeam şi mai acut...
"Tu aşază-te deoparte regăsindu-te pe tine..."


Întrebări înlăuntrul fiinţei
(Dragoş Spahiu)


Stau de un sfert de oră aplecat asupra tastaturii şi îmi trec prin minte tot felul de gânduri, idei, figuri, gesturi, acţiuni, locuri, toate legate de Ipoteşti. Nu mă pot opri asupra unei fraze pentru a o scrie. Toate vin ca un tăvălug şi devin uşor agitat. Apoi hotărăsc să îmi relaxez tot corpul, închid ochii şi las ce e în mintea mea să treacă precum un nor. După cinci minute revin şi scriu primul gând: La Ipoteşti am învăţat să mă întreb cu adevărat cine sunt în raport cu mine şi cu cei din jur! Aşa am învăţat să îmi pun aceste întrebări - detaşându-mă de mine.

Nimic nu s-a născut peste noapte. A fost nevoie de toate acele zile, de acele locuri, de rigoarea cerută, de deschiderea sufletului, dar în egală măsură şi de linişte. O linişte care vorbea. Atunci am înţeles cât de multă energie risipim în fiecare zi. Cât de neglijenţi suntem faţă de noi şi faţă de cei din jur.

În faţa acelui loc superb cuvintele pălesc. Totul era încărcat de o profundă spiritualitate şi nu puteai trece mai departe până nu te aplecai cu interes asupra detaliilor. Ochii şi sufletul voiau să fotografieze cât mai multe amintiri, cât mai multe trăiri. Şi aşa l-am descoperit pe Eminescu. Un Eminescu viu, nu "sus pe soclu" cum l-a pus posteritatea. El era acolo, nu în manualele sterile, iar povestea lui vorbea prin fiecare fir de iarbă, prin fiecare piatră, perete sau copac. Trebuia doar să o asculţi.

Timpul se comprimase parcă. Andrei Şerban ne oferea multe informaţii, noi şi noi provocări. Abia reuşeam să ne obişnuim cu un exerciţiu că deja treceam la următorul. Trebuia să fii liber, să te laşi purtat de tema propusă, nu să te domine ea, trebuia ca nimic să nu-ţi tulbure mintea. Astfel un banal băţ, o atingere cu umărul sau o înşiruire de cifre şi gesturi, o reverenţă, toate au căpătat însemnătatea unui ritual. Orice făceam era menit să ne pună întrebări înlăuntrul fiinţei noastre şi nu să ne dea răspunsuri superficiale. Andrei Şerban ne tot repeta că acolo toţi suntem egali, nu e nici unul mai bun decât celălalt. Acum simt că acesta a fost unul din exerciţiile importante: să renunţăm la orgolii. Exerciţiu pe care ar trebui să-l facem în fiecare zi, chiar dacă în jurul nostru e agitaţie şi o goană continuă după... orice.

Am căutat să las o concluzie, dar nu aş vrea să dau un verdict pentru cititori. Aşa că vă trimit la "Vertical attempt" şi la Mircea Cantor - cel ce a participat alături de Andrei Şerban la ceea ce este Secretul Florii de la Ipoteşti. Un secret accesibil oricui, numai să îl caute.


(Mircea Cantor, Vertical attempt, 2009, film, durata: 1 secundă)

Sincer?
(Gabriel Sandu)


Sincer? Nu îmi vine să scriu.
Am senzaţia că odată cu trimiterea acestui document voi pierde ceva important din mine.
Sau dacă e prea mult spus "pierde", cu siguranţa voi "dilua" ceva ce nu se lăsa înţeles prea bine... însă care se simte.
Şi acest "ceva" l-am înţeles cu toţii la Ipoteşti - în micile insuliţe de adevăr care se acumulau în noi atunci când tăceam şi se evaporau imediat ce vorbeam, ca şi când n-ar fi fost niciodată acolo.

Seara zilei când am ajuns la Ipoteşti, după 12 ore de drum rătăcit, amuzant şi ventilat de aerul condiţionat haotic din autocar a fost, fără să exagerez, cu adevărat magică pentru mine.

Eram la un restaurant unde era o nuntă în toată regula. Cu muzică live. Domnul Andrei Şerban ne-a chemat pe un teren alăturat, puţin mai retras, dar tot în plin zgomot, pentru a ne spune câteva prime cuvinte. Ne îndemna în întunericul acelei seri să intram într-o stare meditativă, alta decât cea cu care suntem obişnuiţi în fiecare zi, în care să facem abstracţie de sunetul care ne-ar putea perturba. În momentele în care vorbea, mă simţeam binecuvântat că am fost ales să fiu acolo, că eram faţă în faţă cu un om care ştie şi a trăit atât de multe. Eram încărcat de o emoţie foarte frumoasă şi puternică. M-am întors la masă, printre colegii mei, altul, mai luminos şi mai detaşat. Tot în acea seară am mai făcut un mic exerciţiu înainte de culcare. Starea mea extraordinară se amplificase. Mă simţeam pe un val de lumină care traversează lumea, în plină linişte.

Totul a luat o amploare crescândă pornind cu a doua zi. M-am trezit - incredibil cît de repede ne putem obişnui cu "lucrurile bune" din vieţile noastre - în mintea mea a început din acea a două zi o luptă care continuă şi azi.

O luptă pe care n-o înţeleg, încă, până la capăt. Este, de fapt, lupta din interiorul meu pentru adevăr, care se revărsa în exterior. Am nevoie ca tot ce fac şi tot ce mă înconjoară să fie adevărat şi din intenţii pure. În mine e un conflict permanent pentru adevăr, care naşte o furie enormă atunci când mă simt înşelat, furie pe care încă nu am reuşit să o canalizez 100% în scop creativ.

N-a fost doar întâlnirea cu Andrei Şerban, ci şi întâlnirile facilitate de acesta cu Zeami, Grotowski şi Eminescu. Şi nu în ultimul rând cu artistul plastic Mircea Cantor. Întâlnirea cu el a fost în sine un eveniment şi orice cuvinte n-ar face decât să micşoreze bucuria. Mă simt norocos.

Unul din momentele de adevăr cele mai frumoase pentru mine, au fost poeziile lui Eminescu. Dezbaterile, amuzamentul şi seriozitatea cu care am discutat aceste poeme... în iarbă, sprijiniţi de copaci.

N-o să uit uşor exerciţiul din ultima dimineaţă, în care eu am devenit tu şi tu devenisei noi.

Mă opresc aici. Sunt sec şi ştiu asta. Experienţa Ipoteşti a însemnat, cred, o întâlnire directă şi neintermediată cu părţile mele bune, de care sunt mândru, dar şi cu alea pe care le-aş ascunde sub preşul de la uşă. Cu cît înseamnă mai mult ceva pentru mine, cu atât nu reuşesc să numesc cu adevărat esenţialul, cu suficientă delicateţe încât să nu îl spulber.

Însă, îmi doresc să continui ce-am început şi, în fiecare zi, să-mi depăşesc limitele şi să transform tot acest elan revoluţionar din mine în... energie creatoare de înaltă calitate, aşa cum cred că poate există şi modifică.

Dintr-o etapă conflictuală, aproape adolescentină,
Gabriel Sandu.





 Toate articolele despre Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011


0 comentarii

Spacer Spacer