Anul acesta au intrat în circuitul cinematografic zece lungmetraje de ficţiune autohtone, comparativ cu doar şapte în 2003. S-ar putea spune că a fost un an foarte bun pentru filmul românesc, numai că din punct de vedere calitativ lucrurile nu sunt atât de roz pe cât par. Au existat doar două debuturi regizorale (mai puţine chiar decât în anul precedent), însoţite din nefericire de nişte reveniri în general mediocre şi submediocre.
Anul cinematografic românesc a început excelent, cu noul film al lui Lucian Pintilie. Niki Ardelean, colonel în rezervă este o dramă psihologică excepţională, care mi-a adus aminte de profunzimea atinsă de cineast în Reconstituirea. Raportându-mă post factum şi la celelalte filme ale regizorilor "vechii gărzi" din 2004, cred că principalul merit al lui Lucian Pintilie este că nu explică drama eroului, ci doar o arată, în toate fazele ei, cu o tehnică a detaliului semnificativ ajunsă la deplină maturitate, lăsându-i pe spectatori să tragă concluziile de rigoare; astfel, actul violent din final, chiar dacă şocant, devine justificabil din perspectiva protagonistului şi a noastră.
Din păcate, filmul lui Lucian Pintilie a rămas până la sfârşitul anului singura revenire notabilă a unui regizor din generaţiile mai vârstnice. Majoritatea celorlalte pelicule, deşi ar trebui să fie drame, se transformă treptat în melodrame, păcătuind prin patetism, artificialitate şi neverosimilitate. În plus, obsesiile cineaştilor privind dictatura comunistă şi legăturile ei cu prezentul nu fac decât să îi plictisească pe spectatori, care doresc acum producţii valoroase, nu doar curajoase. Trebuie remarcat că mulţi dintre regizorii reveniţi pe marile ecrane nu au mai făcut film de ani buni şi par să fi pierdut contactul cu cinematografia de azi.
Dulcea saună a morţii reprezintă revenirea pe ecrane, după nouă ani, a lui Andrei Blaier. Filmul are la bază un roman "senzaţional" al lui Petre Sălcudeanu despre lumea crudă a închisorilor. Pe lângă flashbackurile cu o idilă adolescentină pe fundalul evenimentelor din decembrie 1989, nu lipsesc scenele de onanism în grup şi lesbianism, menite să atragă spectatorii.
Ioan Cărmăzan nu a mai fost prezent pe marile ecrane de vreo 12 ani. În 2004 însă, ajutat de un context favorabil, regizorul a lansat nu unul, ci două filme, ambele subvenţionate de CNC. Primul, Raport despre starea naţiunii, este cu siguranţă cel mai prost film al anului. Regizorul-scenarist a aglomerat o sumedenie de poveşti fără cap şi fără coadă într-o peliculă care ridică incoerenţa la rang de lege. Un film care reflectă "starea naţiunii" doar în viziunea cineastului şi a "fanilor" săi. A doua producţie a lui Ioan Cărmăzan, Lotus, este ceva mai închegată (meritul îi aparţine probabil lui Constantin Popescu, co-scenarist şi regizor secund), dar nu se ridică nici ea la un nivel valoric acceptabil. De data aceasta, cineastul s-a limitat doar la câteva fire epice, mai mult sau mai puţin legate, ceea ce reprezintă clar o evoluţie; din păcate, evenimentele sunt la fel de neverosimile. O tentativă eşuată de "film poetic", care probabil va avea încasări comparabile cu cele ale Raport-ului precedent (sub 500 de dolari). Totuşi, CNC-ul are destui bani pentru a-i finanţa experimentele cinematografice ale lui Ioan Cărmăzan, care lucrează deja la un nou film, subvenţionat (şi) de această instituţie.
Filonul melodramatic, aproape telenovelistic, este evident şi la Dinu Tănase (absent vreo două decenii din circuitul cinematografic şi revenit acum cu Damen tango, al cărui unic merit este că a renunţat la clişeele despre comunism atât de dragi unor colegi de generaţie ai regizorului) sau Sergiu Nicolaescu, care după cinci ani de la ultimul dezastru cinematografic, crede că, ajuns la "maturitatea artistică", poate renunţa la filmele istorice şi de aventuri care i-au adus popularitatea, pentru a-şi încerca norocul în "filmul de artă". Orient Express, ultima sa creaţie, s-a vrut un fel de Ghepard autohton, dar nu este decât o melodramă ilogică şi de un comic involuntar. Nu-i nimic, filmul merge înainte şi Sergiu Nicolaescu a mai primit bani de la CNC pentru două producţii, care vor duce probabil la demolarea unui fals mit cinematografic.
Au urmat două debuturi în lungmetraj. Primul, Italiencele lui Napoleon Helmis, este o comedie dramatică acceptabilă în prima ei oră; din păcate, regizorul-scenarist se pierde apoi între numeroasele opţiuni de continuare posibile şi ratează finalul. Al doilea, Milionari de weekend reprezintă un debut notabil pentru Cătălin Saizescu. În ciuda diferenţelor de opinie apărute între regizor şi producător, filmul, în forma sa actuală, are ritm, vervă şi umor; combinate cu o coloană sonoră cu multe grupuri la modă, toate acestea fac din Milionari de weekend o comedie atractivă pentru tineri şi nu numai.
Finalul de an a adus revenirea pe marile ecrane, după 11 ani, şi a lui Şerban Marinescu, cu Magnatul, ecranizarea unui scenariu de Bogdan Ficeac despre patronul unui mare trust media autohton, care se trezeşte implicat în jocurile politice de la cel mai înalt nivel. Pentru a atenua eşecul previzibil al producţiei lor, realizatorii au mizat pe similitudinile - destul de vagi, de altfel - dintre personajele din film şi altele din realitate, precum şi pe lansarea în plină campanie electorală. De fapt, Magnatul este în primul rând o dramă psihologică şi abia apoi un film politic. Sub aparenţa unor dezvăluiri de interes, filmul adună o întreagă serie de locuri comune din melodrame, soap-uri şi telenovele pentru a reda drama eroului.
Camera ascunsă marchează revenirea în ţară a lui Bogdan Dumitrescu. Subiectul este promiţător; din nefericire, muzica, sunetul post-sincron şi dublarea protagoniştilor (filmul a fost gândit pentru export, de unde şi rolul principal deţinut de Rutger Hauer) nu s-au dovedit opţiuni fericite.
Sindromul Timişoara, ultima premieră autohtonă (de fapt o coproducţie româno-franceză, vorbită în mare parte în limba lui Baudelaire) a anului 2004, este un film onest, dar mediocru despre Revoluţia din decembrie 1989. Deşi titlul său francez este Manipularea, filmul nu aduce informaţii noi în ceea ce priveşte minciunile mediatice şi în general tehnicile manipulatorii utilizate în decembrie 1989 (şi nu numai).
În acest an a mai fost prezent pe marele ecran un grupaj de cinci scurtmetraje premiate la importante festivaluri internaţionale (autori: Cătălin Mitulescu, Constantin Popescu, Cornel Porumboiu, Cristi Puiu şi Ruxandra Zenide), reunite sub titlul generic Scurt circuit. Aştept cu mare interes debuturile în lungmetraj - şi al doilea film, în cazul lui Cristi Puiu - ale acestor tineri regizori, care pot dovedi că şcoala cinematografică românească (mai) are viitor.
De asemenea, un număr limitat de spectatori români a avut ocazia de a viziona un documentar de lung metraj atipic despre oamenii din Delta Dunării şi poveştile lor - Asta e de Liviu Ciulei. Iniţiat în 1999 şi terminat în 2001, filmul a participat între timp la zeci de festivaluri internaţionale, strângând şi câteva premii. El a avut în sfârşit premiera la noi (din păcate, doar în câteva săli din Bucureşti).
Trăgând linie, anul care stă să se încheie ne-a adus filme multe, dar în general proaste. Acesta este rezultatul politicii CNC de subvenţionare a unor proiecte sortite eşecului, dar semnate de nişte "monştri sacri" care nu mai au nimic nou de spus. Sper că în 2005 calitatea filmelor autohtone va creşte, chiar şi în detrimentul cantităţii.