Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oaspeţi la Festivalul George Enescu 2011: Filarmonica din Viena (I)


George Andrei

august 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Democraţia regilor. Aşa se numeşte cartea istoriei Filarmonicii din Viena, scrisă de Clemens Hellsberg, violonistul care este şi preşedintele executiv al orchestrei. Poate că nu este departe de adevăr a afirma că fiecare muzician este un rege al instrumentului, deşi compartimentul suflătorilor de lemn rămâne un punct nevralgic.  Dar nu cred că exagerez atunci când spun că istoria Filarmonicii din Viena se identifică aproape complet cu viaţa muzicală a oraşului din ultimii 170 de ani. Acest lucru se datorează, desigur, şi legăturii cu Opera Curţii - iar mai apoi de Stat - din Viena: un muzician poate fi membru al Filarmonicii doar dacă este şi component al orchestrei operei; pe de altă parte, nu orice instrumentist al operei este şi membru al Filarmonicii.

Clemens Krauss: Das war sehr gut, Mandryka, fragment din opera Arabella de Richard Strauss.  Solişti: Viorica Ursuleac în rolul titular şi Hans Reinmar în cel al lui Mandryka.  Înregistrare dintr-un spectacol din Festivalul de la Salzburg din 1942

Din această bogată istorie, ne-au rămas, din fericire, numeroase documente sonore.  Numai o înşiruire a lor ar ocupa numeroase pagini. Voi încerca deci, în cele ce urmează, să trec în revistă pe câteva dintre cele mai importante şi, în acest fel, să schiţez un portret al orchestrei. Recomand însă ca biografia oficială să fie citită iniţial. Primele înregistrări provin din anii '20-'30 ai secolului trecut, iar unele dintre ele au fost re-editate în epoca discului compact. Este vorba de lucrări ale familiei Strauss sub bagheta lui Clemens Krauss şi Erich Kleiber. Tot Krauss a gravat şi scherzo-ul Simfoniei a IV-a de Bruckner în 1929.

Clemens Krauss este un nume de referinţă în istoria muzicală a Vienei. Deşi fiu ilegitim, s-a născut totuşi în miezul curţii lui Franz Joseph, şi din acest motiv chiar s-a scris uneori  - incorect - că ar fi avut sânge imperial. Tatăl său, un celebru jocheu, făcea parte din anturajul de vânătoare al Împărătesei Elisabeta; sora acestuia a fost mama Baronesei Maria Vetsera, cea a cărei viaţă a încetat în mod tragic şi misterios alături de cea a Prinţului Rudolf.

Dirijorul şi-a făcut ucenicia, la început, în Corul de Copii din Viena, iar apoi în diverse oraşe de provincie precum Brno, Riga, Nürnberg, Szczecin sau Graz. În anii '20, a obţinut un important post de director al Operei din Frankfurt; tot în acea perioadă s-a căsătorit cu Viorica Ursuleac. Au urmat Opera şi Filarmonica din Viena, unde a fost ultimul dirijor permanent al concertelor de abonament, după 1933 acestea fiind încredinţate exclusiv dirijorilor oaspeţi. Până la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a mai fost director al operelor din Berlin şi München. A revenit apoi la Viena, unde s-a dedicat trup şi suflet reconstruirii vieţii muzicale a oraşului din perioada postbelică, dar a fost dezamăgit de faptul că nu i s-a oferit directoratul operei. Şi-a continuat, totuşi, colaborarea cu Filarmonica şi cu opera până la sfârşitul prematur al vieţii.

Willi Boskovsky, dirijând, ca de obicei, cu vioara în mână: Csardas din baletul operei Ritter Pazman.  Înrgeistrare din Concertul de Anul Nou din 1967

Clemens Krauss a fost, de asemenea, cel care a inaugurat tradiţia Concertului de Anul Nou. Un prim concert cu un program dedicat integral familiei Strauss a fost condus de maestru pe 31 decembrie 1939. La 1 ianuarie 1941, a avut loc pentru prima oară un concert în ziua anului nou. Un fragment din acest concert a supravieţuit şi a fost editat pe disc compact în urmă cu căţiva ani chiar de către orchestră. Calitatea sonoră este, desigur, primitivă, dar niciun alt dirijor nu a mai ştiut să îmbine caracterul simfonic cu cel de dans ale acestor giuvaieruri muzicale aşa cum a făcut-o Krauss. După război, maestrul a imprimat în studiou multe din piesele pe care le-a condus cu acea ocazie.  Şi, deşi sunetul este net superior celui din 1941, dirijorul nu a mai putut atinge nivelul acelui eveniment unic.

Concertul de Anul Nou poate fi el însuşi obiectul unui articol întreg. Mă voi limita în a spune că, dintre succesorii lui Clemens Krauss, prefer concertele dirijate de Willi Boskovsky, Herbert von Karajan, Carlos Kleiber şi Georges Prêtre. Clemens Krauss a fost totodată un mare interpret al muzicii altui Strauss: Richard, el însuşi colaborator al filarmonicii şi director al operei. A condus premiera operelor Arabella (cu Viorica Ursuleac în rolul titular), Friedenstag (din nou cu Viorica Ursuleac, de data aceasta în rolul Mariei; opera a fost dedicată lui Krauss şi Ursuleac), Capriccio (Viorica Ursuleac în rolul Contesei; Krauss a scris libretto-ul alături de compozitor) şi Die Liebe der Danae.  Cu puţin timp înainte de a muri, dirijorul a înregistrat o versiune de referinţă a operei Salomeea.  Nu a neglijat nici muzica românească. Serile în care o acompania la pian pe soţia sa în lieduri de Tiberiu Brediceanu sau cele în care conducea filarmonica bucureşteană nu au fost păstrate eternităţii. A rămas, în schimb, o înregistrare a Rapsodiei I de Enescu, care, în ciuda unor tempi pe alocuri surprinzători, captează superb bogăţia sunetului corzilor Filarmonicii din Viena.

Felix Weingartner este un alt nume important în istoria orchestrei, fiind dirijorul care a condus timp de 19 ani, mai mulţi ca oricare alt maestru, concertele de abonament.  El a deţinut totodată postul de director al operei şi a gravat pentru prima oară integrala simfoniilor lui Beethoven. Filarmonica din Viena a fost una dintre orchestrele care au participat în această integrală (Royal Philharmonic şi London Philharmonic au luat şi ele parte). Weingartner nu s-a limitat doar la simfonii, ci a gravat şi unele concerte şi uverturi ale Titanului de la Bonn. Dar, din cauza efortului necesar în sesiunile de înregistrare din acea epocă, Uvertura muzicii de scenă Ruinile Atenei, pe care Weingartner trebuia să o imprime a fost până la urmă condusă de Arnold Rosé.  Este singurul document sonor care ne-a rămas şi care-l ilustrează pe acesta în ipostaza de dirijor.

Felix Weingartner: Finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven.  Solişti: Luise Helletsgruber, Rosette Anday, Georg Maikl, Richard Mayr.  Înregistrare din 1935

Arnold Rosé s-a născut la Iaşi în 1863, numele familiei fiind Rosenbaum, nu Rosenblum, cum apare incorect în Wikipedia. De mic, la fel ca fraţii săi, a dat dovada unui talent ieşit din comun; din acest motiv, familia s-a mutat la Viena unde a fost admis la conservator la vârsta de doar zece ani. În 1879, a debutat cu Orchestra Gewandhaus din Leipzig sub bagheta lui Carl Reinecke, iar în 1881 a apărut pentru prima oară cu Filarmonica din Viena (Concertul pentru vioară de Goldmark sub bagheta lui Hans Richter).  De această orchestră avea să-şi lege destinul timp de mai bine de jumătate de secol în ipostază de concertmaestru, probabil cel mai longeviv din istoria filarmonicii. Pentru un timp, Rosé a fost şi primul violinist al Orchestrei Festivalului de la Bayreuth. O legendă spune că, în timpul unei reprezentaţii, dirijorul s-a pierdut în dificila - şi pe atunci noua - partitură a unei opere wagneriene (Walkiria, dacă nu mă înşel).  Atunci Rosé s-a sculat în picioare şi a condus din scaunul de lider cu vioara în mână o porţiune a lucrării până ce dirijorul şi-a revenit. Cu toate acestea, cariera de dirijor a lui Arnold Rosé a fost una limitată. Nu cunosc să fi condus Filarmonica din Viena în concert, dar a apărut de câteva ori la pupitrul altor orchestre ale oraşului precum Wiener Symphoniker sau acum-dispăruta Orchester des Wiener Konzertvereines.

Violonistul a fondat totodată un celebru cvartet, considerat cel mai bun al epocii.  Vizitatorii Muzeului George Enescu din Calea Victoriei pot găsi documente ale unei vizite la Bucureşti a Cvartetului Rosé într-un concert care a inclus şi primul cvartet al lui George Enescu.  Văzând-ule, mi-am pus unele întrebări: s-au întâlnit oare Enescu şi Arnold Rosé la Viena pe timpul în care Enescu îşi efectua studiile? Se ştie că Enescu locuia la un moment dat în casa lui Joseph Hellmesberger Jr., cu care Rosé se afla adeseori în contact.  Totodată, în acei ani, Enescu era adeseori prezent în fosa operei.  Iar, mai târziu, a interpretat oare Rosé vreuna din lucrările lui Enescu la Viena? Iată un fascinant subiect pentru muzicologi. O primă audiţie importantă a Cvartetului Rosé - căruia i s-au adăugat violistul Franz Jelinek şi violoncelistul (şi compozitorul) Franz Schmidt - a fost cea a sextetului Noapte Transfigurată de Arnold Schoenberg.

Arnold şi Alma Rosé: Partea a III-a din Concertul pentru două viori şi orchestră de J. S. Bach

Arnold Rosé s-a căsătorit cu una dintre surorile lui Gustav Mahler, anume Justine, fratele său, violoncelistul Eduard Rosé, fiind deja însurat cu o altă soră a compozitorului, Emma.  Un alt frate, Alfred, a fost şi el dirijor şi compozitor.  Alma Rosé, fiica lui Arnold, a fost o violonistă de prim rang.  Cei doi, acompaniaţi de o orchestră de cameră format din membrii Filarmonicii din Viena, au înregistrat o versiune a Concertului pentru două viori şi orchestră de Bach care poate fi comparată cu celebra interpretare a lui Enescu şi Menuhin. Vorbind de înregistrări, au supravieţuit puţine, dar ele au fost editate pe disc compact. Oricine e interesat de arta violonistică trebuie să le asculte. În ciuda acestei cariere strălucite, Arnold Rosé a murit în sărăcie exilat la Londra din cauza Anschluss-ului. Ultima înregistrare ca lider al Filarmonicii din Viena a fost cea a unui concert cu Simfoniei a IX-a de Mahler sub bagheta lui Bruno Walter, cel care i-a fost partener în atâtea concerte şi recitaluri. Walter el însuşi urma să aleagă drumul exilului. Alma Rosé, însă, a pierit la Auschwitz.

Bruno Walter: fragment din Simfonia a IX-a de Mahler.  Înregistrare dintr-un concert de pe 16 ianuarie, 1938

Un alt celebru concertmaestru, Gerhart Hetzel, s-a născut la Vrbas în Banatul Sârbesc, mama sa fiind româncă. A fost liderul Filarmonicii din 1969 până în 1992, când a decedat într-un tragic accident montan. Sunetul viorii sale poate fi ascultat în înregistrări ale unor maeştri precum Karl Böhm, Leonard Bernstein, Lorin Maazel sau James Levine - solo-ul din Missa Solemnis de Beethoven, de pildă.  Hetzel a colaborat de asemenea cu Karl Richter şi cu Orchestra Bach din München.

Trebuie să revin totuşi la Bruno Walter, deoarece şi acesta a avut un rol important în istoria orchestrei. Spre deosebire de Krauss şi Weingartner, Bruno Walter nu a fost dirijor permanent al concertelor de abonament şi doar director muzical, nu general, al  operei - şi aceasta doar pentru o singură stagiune şi în tandem cu Hans Knappertsbusch.  Dar a condus un număr mare de concerte şi de spectacole de operă, fiind invitat chiar de Gustav Mahler, iar Bruno Walter a rămas un fidel interpret al compozitorului.  În afara deja-amintitei gravări a Simfoniei a IX-a, de referinţă a rămas şi cea a Cântecului Pământului avându-i solişti pe Kathleen Ferrier şi Julius Patzak (un elev al lui Eusebiu Mandicevschi).  De notat că Walter a dirijat prima audiţie a ambelor lucrări.  Aş mai dori să recomand un document al Festivalului de la Salzburg din 1950: o superbă versiune a Simfoniei a IV-a de Mahler cu Irmgard Seefried solistă (o versiune dintr-un concert de la Musikverein din 1955 a aceleaşi lucrări cu Hilde Gueden solistă nu este nici ea de neglijat.)  Ascultaţi sunetul corzilor şi minunaţi-vă.

Hans Knappertsbusch: Moartea Isoldei din opera Tristan şi Isolda de Wagner.  Solistă: Birgit Nilsson

Repertoriul lui Walter a fost imens şi nu s-a limitat la Mahler. El a condus premiera operelor Palestrina de Hans Pfitzner, Violanta şi Der Ring des Polykrates de Korngold sau Die Vögel de Walter Braunfels. Toate acestea, dar în special prima, sunt încă uneori jucate în teatrele germane. Tot din sfera operei s-a păstrat una dintre cele mai desăvârşite versiuni ale primului act din Walkiria de Wagner, cu Lotte Lehmann în rolul Sieglindei, Lauritz Melchior în cel al lui Siegmund şi Emanuel List întruchipându-l pe Hunding.

Colegul său, Hans Knappertsbusch, a fost unul dintre preferaţii orchestrei, nu doar datorită talentului său, ci, spun cei cinici, şi datorită faptului că ura repetiţiile.  Violonistul Otto Strasser povestea că în concertul în care maestrul a condus pentru prima oară orchestra, la Festivalul de la Salzburg din 1929, Kna a repetat doar prima parte a programului, despre piesa din cea de-a doua parte a concertului, Simfonia a III-a de Beethoven , spunând muzicienilor: "dumneavoastră cunoaşteţi lucrarea, iar eu cunosc partitura."  Din acest motiv, precizia tehnică lasă de multe ori de dorit.  În plus, în special spre sfârşitul vieţii sale, dirijorul  pierdea uneori controlul în mijlocul unei piese.  Dar atunci când Kna se afla într-o zi fastă, lecturile sale au o tensiune pe care puţini alţi şefi o pot egala. Până şi miniaturile simfonice deţin sub bagheta sa o grandoare rar întâlnită. Unele din ele au fost reeditate pe compact disc sub titlul de Lucrări favorite ale lui Hans Knappertsbusch. La operă, Kna a fost cel care a dirijat ultima reprezentaţie (Amurgul zeilor de Wagner) dinaintea distrugerii Casei de pe Ring în 1944 în timpul bombardamentelor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. El a participat şi la deschiderea noii clădiri a operei în 1955, dirijând spectacole de neuitat cu Cavalerul Rozelor, înregistrarea premierei păstrându-se.  Aceasta a marcat şi ultima ocazie când s-a aflat la pupitrul operei, dar a continuat colaborarea cu Filarmonica din Viena în concert până în 1964. Tot la operă, Knappertsbusch a fost cel care l-a promovat pe Willi Boskovsky pe post de concertmaestru.  

Wilhelm Furtwängler: fragment din Simfonia a VIII-a de Bruckner.  Înregistrare din concert, 17 octombrie, 1944

Wilhelm Furtwängler este încă un nume de legendă din istoria dirijorilor care au colaborat cu Filarmonica din Viena. Stilul său este atât de individual încât a dat naştere unui adjectiv: furtwänglerian. Ceea ce frapează la dirijor este faptul că niciodată nu a tălmăcit vreo lucrare de două ori în acelaşi fel, dar fiecare versiune se recunoaşte imediat ca aparţinând doar lui. Furtwängler avea nevoie de public şi nu se simţea în largul său în studioul de înregistrări. Cu toate acestea, dirijorul a imprimat un număr de discuri, în special în ultima decadă a vieţii. Printre proiectele cu Filarmonica din Viena se număra şi o integrală a Inelului Nibelungului. Din păcate, doar Walkiria a fost înregistrată.  Ascultaţi, de pildă, cum frazează Furtwängler primele măsuri ale celui de-al doilea act: de la tema optimistă a trompetei continuată de orchestra întreagă, trecând apoi la un moment de respiro ce duce treptat la prima apariţie a Cavalcadei Walkiriilor. Felul în care dirijorul ghidează tranziţia de la o frază la alta poate fi descris doar printr-un singur cuvânt: "magic". S-au  păstrat, din fericire, şi un mare număr de înregistrări din concertele dirijorului cu Filarmonica din Viena. Cele de la Festivalul de la Salzburg din anii 1949-1954 au fost reunite într-o colecţie care ne oferă posibilitatea de a-l asculta într-un repertoriu de la Bach la Stravinski. Un document esenţial provine însă din 1944: tălmăcirea Simfoniei a VIII-a de Bruckner, o lectură de o intensitate incandescentă.

Carl Schuricht este un dirijor născut, la fel ca şi Furtwängler, Krauss sau Walter, în ultima parte a secolului al XIX-lea. Spre deosebire de colegii săi de generaţie, Schuricht şi-a intensificat colaborarea cu filarmonica vieneză doar în perioada postbelică. De referinţă au rămas versiunile  operelor lui Bruckner, înregistrate fie în studio (Simfonia a VIII-a şi a IX-a), fie în concert (Simfonia a V-a.)  Lectura lui Schuricht este una vioaie, care pune accentul pe unitatea organică a lucrării şi mai puţin pe sonoritatea masivă a alămurilor şi a corzilor din registrul grav.

Prima parte din Simfonia nr. 41 KV 551 de Mozart.  Înregistrare dintr-un concert din Festivalul de la Salzburg din 1960

Erich Kleiber constituie un caz aparte, deoarece a ales singur calea exilului în timpul dictaturii naziste, deşi nu a fost evreu. În felul acesta, şi-a exprimat solidaritatea cu colegii care au fost expulzaţi sau şi-au pierdut viaţa. Din acest motiv, numărul concertelor în care a dirijat filarmonica vieneză a fost mai mic decât merita un artist de talia sa. La operă, a condus doar trei reprezentaţii cu Cavalerul Rozelor, lucrare pe care a şi înregistrat-o, interpretarea nefiind egalată decât de cea a fiului său, Carlos Kleiber.

Du und Du, vals din opereta Liliacul de Johann Strauss Jr.

Josef Krips (un alt elev al lui Eusebiu Mandicevschi ) a fost unul din acei artişti alungaţi.  Sfera sa de activitate s-a concentrat în special în cadrul operei, unde a revenit după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, făcând parte din aşa-numitul Ansamblu Mozart. Tot el a condus primul concert de abonament al filarmonicii din întâia stagiune postbelică, precum şi Concertele de Anul Nou din 1946 şi 1947. A fost, însă, din nou marginalizat şi a părăsit Viena la începutul anilor '50, revenind la pupitrul operei în 1963 şi al filarmonicii în 1965. Din acea epocă, ne-a rămas înregistrarea spectacolului cu opera Dalibor de Smetana cu Ludovic Spiess în rolul titular.  Alte gravări importante sunt opera Don Giovanni de Mozart, cu Cesare Siepi protagonist, şi versiunea vocală a valsului Povestiri din pădurea vieneză cu Hilde Gueden solistă.

Josef Krips: valsul Dunărea albastră de Johann Strauss Jr.:

Au existat şi mari dirijori care, dintr-un motiv sau altul, au lucrat doar rar cu Filarmonica din Viena. Otto Klemperer, şi el exilat în timpul dictaturii naziste, nu a dirijat nici măcar 20 de concerte şi doar două spectacole cu Don Giovanni la operă. Înregistrările concertelor din 1968 au fost, din fericire, editate pe compact disc; ele conţin una dintre versiunile mele preferate ale Simfoniei a V-a de Beethoven. În acele concerte, Klemperer a obţinut o intensitate pe care doar Furtwängler şi Knappertsbusch în zilele sale bune o mai egalau. De la Mengelberg şi Toscanini s-au păstrat doar câteva documente de la Festivalul de la Salzburg.  De la Stokowski, nimic nu a apărut pe C.D. 

Închei prima parte a acestui articol cu un gând. Ioan Holender  a spus că doreşte să-l readucă pe Paul Celan în memoria publicului românesc. Cine ni-l va readuce pe Arnold Rosé?


Arturo Toscanini: Uvertura operei Maeştrii cântăreţi din Nürnberg.  Înregistrare dintr-un spectacol din Festivalul de la Salzburg din 1937

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2011 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu 2011


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de George Andrei


Alte articole

 Interviurile Festivalului Enescu, 2011: Daniele Gatti, Marius Constantinescu
 Interviurile Festivalului Enescu: Hélène Grimaud, Marius Constantinescu
 Interviurile Festivalului Enescu: Ian Bostridge, Marius Constantinescu
 Interviurile Festivalului Enescu: Antonio Pappano, Marius Constantinescu
 Interviurile Festivalului Enescu: Johan Botha, Marius Constantinescu
 Toate articolele despre Festivalul George Enescu 2011


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer