Miercuri 8 decembrie, Colegiul Noua Europă, orele 17. Cu Andrei Pleşu, alături de care îl "prezint" publicului pe Lucian Pintilie. E o glumă: nimeni nu-l prezintă mai bine pe L.P. decît L.P. însuşi! Mai ales că L.P. este de faţă, cu urechile făcute pîlnie, atent la cea mai mică nuanţă şi la fiecare virguliţă. Vorbesc de un "montaj brutal" - trecerea de la "Lecţia de cinema" despre Niki et Flo (DVD MK2) la "Pompa cu morfină", de şi despre L.P. Montajul brutal de la ficţiune la autoficţiune. De fapt, nu e nimic "brutal": într-un loc vorbeşte Pintilie, în celălalt, Pintilie vorbeşte. O dată pe un ecran, a doua oară în faţă, de faţă, live...
Stăm la o masă-pupitru, pe un fel de soclu cîţiva centimetri deasupra publicului, cu lumini, microfoane şi tot tacîmul. Mise-en-scène L.P., fireşte, care venise cu o zi înainte la NEC pentru a pune la punct fiecare detaliu. Şi care, fireşte, se simte foarte în largul său în această postură "de comandă" - regizor, deh! Şi citeşte. După nici trei rînduri, tonul e dat iar eu, singur în faţa tuturor alături de L.P., nu-mi pot stăpîni hohotele de rîs. Altfel spus, sînt expus, sedus. Dar, o dată terminată "proza", cum să faci legătura cu lecţiile de dinainte?! L.P. şi-a făcut numărul, lumea e cucerită, nu cred că-l mai interesează să pună umărul la "ce urmează". Şi totuşi, legăturile există, iar L.P. se dovedeşte "cooperant" - adică mă contrazice. Ca şi în Niki et Flo, în Pompa cu morfină e vorba despre o deposedare: pentru o "mai bună sănătate", eşti deposedat de libertate şi demnitate. Şi asta - atenţie! - în patria lui "libertate, egalitate, fraternitate" (toate cuvintele astea în "-ate" sună, vorba unui ex-premier, ca dracu’!).
Îl invoc pe Philippe Muray, care încă din 1991, în L’Empire du Bien, vorbea despre ravagiile actuale ale corectitudinii politice - atingînd şi ceea ce L.P. numeşte "medical correctness"; lumea nu va fi măturată de Apocalipsă, ci se va îneca în zahăr roz-bonbon - spunea, în esenţă, Muray. Revin la Niki et Flo, de fapt la lecţia de cinema a lui L.P., care zice, la un moment dat (parafrazez): "Crima (lui Niki, n.m.) este singura care poate întoarce lucrurile la ordinea morală." OK, care mai este condiţia de existenţă a "ordinii morale" într-o lume a relativismului moral? - îl întreb pe L.P. Care se eschivează. Şi nu, nu-l interesează "efectul" asupra publicului (rumoare în sală)... Şi totuşi, vă place să-l provocaţi - deşi vorbiţi de o "conştiinţă flască" a românilor -, nu este un paradox? Şi papucii lui Niki - cu care se duce peste drum, la Flo, să-i dea cîteva ciocane în cap -, papucii "asortaţi" la costumul militar, cu toate decoraţiile-n piept, cu care Rebengiuc traversează strada demn, ca un somnambul, de Ziua Armatei? Niki "Mouse" ucigîndu-şi cumnatul, pe Flo, "tiranul caricatural": erau în scenariu aceşti papuci, sau sînt "tuşa" dvs.? Nu, sînt papucii "mei" - recunoaşte L.P. -, dar n-are nici o importanţă! (Nu-l mai contrazic - este evident că nimic nu e lipsit de importanţă - nici un gest, nici un detaliu - într-un film - într-un film de Pintilie - într-un film de Pintilie atît de important, pentru el, ca Niki et Flo!) Şi totuşi, paradoxul rămîne - îi spun -, Niki, cu demnitatea lui cazonă, rigidă, este un "corp străin", cu care "conştiinţa flască" a publicului nu se identifică: el se identifică tocmai cu Flo - personajul bricoleur, descurcăreţ, acomodant, un "Mitică" de tranziţie, cu mica tiranie la buzunar, ca un bacşiş oricînd la îndemînă...
Atunci intervine Gabriela Adameşteanu, discuţia devine tot mai animată, mai pun întrebări Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu - şi totul se termină cu ropote de aplauze, covrigi şi vin.
A doua zi, L.P. mă sună să-mi spună că "i-a plăcut foarte mult" şi că ar trebui s-o facem mai des. Poate c-ar trebui. Poate o carte - "Dialoguri cu Pintilie"; pentru răspunsurile lui L.P., bag mîna-n foc că n-ar plictisi.