Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Veneţia, 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Le parole del Cinema (1) - Festivalul de la Veneţia, 2011


Andreea Dobre

septembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe timp de noapte, pe străzile de pe Lido e scris cu lumină textul Le Parole del Cinema, o introducere numai bună în atmosferă. Ce-i drept, am plecat spre Veneţia cu oareşce alegeri preconcepute, graţie unui inside scoop despre filmele bune şi filmele-pe-care-pot-să-le-ratez-cu-încredere, dar cum socoteala de pe chat nu se potriveşte cu cea din Palazzo, a început goana după proiecţii.
 
Secţiunea Orizzonti a pornit la drum în stil mare (a se citi pretenţios): Cut (r. Amir Naderi, Japonia) e povestea unui outsider cinefil care noaptea organizează un cineclub pe acoperişul blocului şi ziua urlă la megafon că filmul de artă e pe moarte din cauza entertainment-ului ieftin şi trebuie salvat. După ce intră în scenă mafioţii şi o datorie care trebuie plătită în două săptămâni, scenariul pare scos din atâtea şi atâtea filme de acţiune, iar singura rază de speranţă care îl ajută pe protagonist să supravieţuiască e iubirea sa pentru cinema. E adevărat, o serie de lumini, priviri şi încadraturi reuşite detaşează clar Cut de genul de filme pe care le condamnă, dar pierde enorm fiind atât de didactic: nimeni nu vrea să i se spună ce să facă. Unde mai pui că, în încercarea de a omagia cele mai bune o sută de filme din toate timpurile, Naderi comite un spoiler detestabil şi ne spune în trei secunde care-i toată faza cu Rosebud. În fine, judecând după mesajul filmului, presupun că a exclus din start posibilitatea ca pe scaunele pufoase de pe Lido să şadă cineva care n-a văzut Citizen Kane.
 
În programul 27 Times Cinema, iniţiativă a secţiunii paralele Giornate Degli Autori şi a reţelei Europa Cinemas, au intrat şi o serie de discuţii. Unul dintre invitaţi, reporterul Nick Vivarelli de la Variety, a vorbit despre atitudinea revistei şi în acelaşi timp a servit un entrée cum nu se putea mai bun pentru W.E.: We try not to get our pleasure from slamming Madonna. Într-adevăr, e atât de comod şi la îndemână să eviţi filmul ei sau să intri în sală ştiind deja că n-o să-ţi placă dar, deşi nu e nimic memorabil, pelicula e mai bună decât m-aş fi aşteptat. În afara competiţiei, W.E. e despre o "nevastă disperată" care se consolează cu o mică obsesie pentru Wallis Simpson, socialite din anii '30 care a rămas în istorie ca femeia pentru care un rege a renunţat la tron. Chiar dacă povestea de dragoste e previzibilă, filmul e o costume drama reuşită, cu stil şi fineţe, care va impresiona cu siguranţă o grămadă de gospodine.
 
Două filme mi-au redeschis apetitul pentru secţiunea Orizzonti: Whore's Glory (r. Michael Glawogger, Austria-Germania), un documentar strălucit (şi la propriu, şi la figurat) despre prostituţie, care investighează globalizarea în cel mai porcos (şi totodată cel mai sincer) mod posibil, prezentând vieţile, problemele, speranţele şi secretele profesionale ale oamenilor muncii din domeniu. Pentru ultima parte a trilogiei sale despre globalizare, Glawogger a petrecut o grămadă de timp în trei bordeluri din Thailanda, Bangladesh şi Mexic, realizând un documentar observaţional melancolic şi subtil (mai puţin în ultima parte, când nu mai rezistă tentaţiei şi ne arată ce se petrece dincolo de uşile închise, de parcă nu ne prinsesem!), în care imaginea şi coloana sonoră unesc trei lumi atât de diferite, demonstrându-ne că oamenii sunt egali la capitolul sex, indiferent de societatea în care trăiesc.
 
Al doilea film de care spuneam e Hail, o producţie australiană despre iubire şi pierdere în regia lui Amiel Courtin-Wilson. Nimic special până aici, dar când protagonistul (Daniel P. Jones, as himself) e un deţinut recent eliberat cu ceva tendinţe sociopate la bord, intensitatea fiecărui fapt creşte cu câteva trepte, toate stările fiind exprimate în stilul pumn-în-stomac-dar-cu-graţie-vă-rog: o serie de pasaje cu iz experimental, susţinute de muzica sublimă, transformă un fir narativ destul de banal într-o bijuterie de film. Nu e nimic mai plăcut pentru cinefilia din mine decât să dau peste Danny şi Leanne Letch (prietena lui, atât în film cât şi în realitate) la intrarea în Palazzo del Casinò şi să mă bag în seamă doar ca să le spun cât de mult mi-a plăcut filmul.
 
Alpeis / Alpii, cea mai nouă demenţă a grecului Yorgos Lanthimos, a avut premiera în competiţia oficială: un film incomod care se joacă de-a viaţa, prezentând o societate secretă ai cărei membri îşi vând prezenţa, înlocuind morţii în familiile îndurerate. E ceva aparte în felul în care nimeni nu vorbeşte natural, ci doar îşi rosteşte replicile, în imaginea care taie adesea corpurile în cadre nenaturale şi în faptul că tot aştepţi ca filmul să îţi explice despre ce e vorba, dar până atunci oscilezi între râs şi nod în gât. Ca film despre viaţa celor care nu au nici o viaţă, e interesant, dar nu mai bun decât Kynodontas / Dogtooth, cu care Lanthimos a construit cel mai negru climat psihologic posibil în viaţa de familie şi a câştigat în 2009 marele premiu Un Certain Regard. Am văzut şi Attenberg, unul dintre cele trei filme finaliste pentru Premiul Lux al Parlamentului european, pentru care Lanthimos şi producătoarea lui, Athina Rachel Tsangari, au făcut schimb de roluri. Deşi mult mai feminin prin muzică şi abordarea nu-la-fel-de-rece, filmul lui Tsangari nu se îndepărtează de Kynodontas şi Alpeis ca tematică, mergând pe aceeaşi linie de explorare a celor mai sick and twisted aspecte ale rolului de gen şi ale identităţii sexuale. E din ce în ce mai evident cum cei doi cineaşti deja recunoscuţi creionează ceea ce The Guardian a numit the Greek Weird Wave.
 
Se pare că primul lung-metraj al lui Steve McQueen, Hunger, a rămas imprimat suficient de tare pe suficient de multe cortexuri, căci premiera lui Shame a fost aşteptată cu un car de aşteptări şi entuziasm. Filmul îl urmează pe Brandon (Michael Fassbender), un corporatist dependent de porno şi prostituate al cărui viaţă aparent călduţă o ia la vale când se mută la el sora lui, Sissy (Carey Mulligan), o cântăreaţă instabilă pe toate planurile. Filmul e mai puţin despre ruşine şi mai mult despre singurătatea omului contemporan care detaşează complet dragostea de sex şi nu le mai poate lipi la loc. Deşi are un personaj colorat ca Sissy şi câteva pasaje reuşite (de exemplu, un montaj halucinant cu fragmente din revistele pe care Brandon le aruncă la un moment dat, sau câteva scene în care vocea din telefon bântuie spaţii reci), premisa alienării post-moderne e so passé, şi filmul nu se ridică la înălţimea lui Hunger. După proiecţie, şi huiduieli, şi aplauze: chestie de gust.
 
Notă: Andreea Dobre participă alături de alţi 26 de tineri din 26 de ţări din Europa la Festivalul de Film de la Veneţia 2011, în cadrul programului 27 Times Cinema. Andreea Dobre a fost selectată de NCRR - Noul Cinematograf al Regizorului Român.  



 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia, 2011


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andreea Dobre


Alte articole

 The Best of Venezia 68 (2011), Dana Enulescu
 Le parole del Cinema (3) - Festivalul de la Veneţia, 2011, Andreea Dobre
 Venice, vidi, vici (8) - Festivalul de la Veneţia, 2011, Codruţa Creţulescu
 Venice, vidi, vici (7) - Festivalul de la Veneţia, 2011, Codruţa Creţulescu
 Venice, vidi, vici (6) - Festivalul de la Veneţia, 2011, Codruţa Creţulescu
 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia, 2011


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer