Vii frumos îmbrăcat, îţi funcţionează toate rigorile solemne şi fluxul fericirii se transmite de la corp la corp, oricât de străini îşi rămân ascultătorii unii altora. Discursurile unor personalităţi din cultura noastră, de la Ioan Holender, Directorul artistic al Festivalului, până la Andrei Pleşu, au subliniat ceea ce se subliniază în fiecare an: bucuria organizatorilor de a constata că în ciuda vremurilor grele din punct de vedere financiar şi artistic (şi când nu sunt vremurile grele pentru artişti?), s-a realizat încă o ediţie a Festivalului nostru tradiţional şi emblematic, chiar dacă lumea e dezorientată şi valorile ni se pierd. Festivalul George Enescu e foarte sigur pe ceea ce ne dăruieşte: umanitate (umanism?), civilizaţie, nobleţe, frumuseţe.
Însă jocurile muzicii induc de la început o tensiune neaşteptată în acest cadru care mimează solaritatea. Dirijorul Christian Badea îşi face apariţia pe scenă, iar artiştii din Residentie Orkest, cu sediul la Haga, încep primele acorduri ale Simfoniei I de George Enescu, acorduri pe care le cunoaşteţi fie şi numai din promo-ul Festivalului. Sărbătoarea duce cu sine un mic disconfort încă din naştere. Chimia şi armonia dintre membrii orchestrei, despre care vorbea şi Andrei Pleşu, nu s-a creat, momentul magic care ridică interpretarea-execuţie la rangul superior al unui act de creaţie nu s-a petrecut. Acelaşi lucru se poate spune şi despre legătura reală ce ar fi trebuit să existe între muzicieni şi dirijor. Străduinţa vizibilă a lui Christian Badea nu a salvat Simfonia enesciană.
Odată cu Simfonia a X-a a lui Dmitri Şostakovici, este clar de la început că disfuncţionalităţile tehnice nu mai sunt acum o piedică pentru orchestră. Poate a fost aşa pentru că s-a muncit mai mult la ea, poate orchestra s-a simţit mai în largul ei cu această lucrare, cert e că simfonia compozitorului rus a sunat cum trebuia şi speram să sune. Şi le mulţumesc sincer pentru asta, căci am aşteptat de câteva luni, de când am văzut prima dată programul Festivalului, să ascult pe viu acest concert, mai ales că Şostakovici nu este prea des abordat în concertele de la noi.
Dar ceea ce m-a mirat încă înainte de deschiderea Festivalului a fost tocmai alegerea unei astfel de simfonii pentru un moment care se voia solemn şi sărbătoresc. A-l lua pe Şostakovici de mână într-un astfel de context înseamnă, cred, a recunoaşte prezenţa unei mici angoase a istoriei noastre. Nu mă refer aici la contextul istoric al Rusiei în care abia murise Stalin şi cu atât mai puţin la vreo analogie cu istoria comunismului în România. Să nu ne înşelăm - Şostakovici ar fi sunat la fel de dezolant şi fără Rusia şi fără ororile comunismului; cine îi iubeşte muzica ştie că acela care a putut scrie lucrări precum Cvintetul cu pian în sol minor op. 57 sau Simfonia a V-a nu ar fi făcut muzică altfel nici în cele mai însorite ţinuturi mediteraneene.
Să vii să sărbătoreşti cu flori, paiete, papioane şi zâmbete civilizate această simfonie care te scoate din minţi şi din ţâţânii confortului tău interior - centurile de siguranţă au dispărut, plasa în care sperai să cazi e aruncată la coşul de gunoi al istoriei, eşti invitat să priveşti la microscop creierul unui om panicat şi vizitat de o vagă nebunie. Umanitate epuizată. Umanism deconspirat. Nu o să întreb pe nimeni de ce nu s-a cântat în deschiderea Festivalului ceva mai grandios şi mai robust - un Bruckner sau un Brahms, de pildă. Mă tem că ştiu atât de bine încât mi-e frică să rostesc sinistrele cuvinte.
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2011 aici..