A Dangerous Method - ratat, după cum menţionam în introducere, la prezentarea oficială - ne-a constat o căruţă de bani (40 de euro), o experienţă cel puţin extravagantă... Las la o parte faptul că a fost vorba de un double bill (Cronenberg şi Un été brûlant al lui Philippe Garrel) pentru simplu fapt că nici nu ne-a trecut prin cap să stăm la filmul franţuzului despre care lumea şuşotea deja că-i o plictiseală sforăitoare. Motivul principal pentru care A Dangerous Method te lasă puţin perplex e alura de film de miercuri seara (nu de Hallmark ci de Showtime, fie!) de pe al cărui generic nu lipseşte decât sintagma "inspirat de evenimente reale". Care sintagmă, în acest caz, ar fi fost redundantă: personajele filmului, Sigmund Freud, Carl Gustav Jung şi Sabina Spielrein, sunt suficient de celebre pentru a nu mai avea nevoie de introduceri şi / sau explicaţii. În fine... Cuminţit total, cu excepţia unor mici episoade de sado-masochism în care Michael Fassbender (Jung) pocneşte cu sete şi cu cureaua fundul osos al Keirei Knightley (Spielrein) sau în care tot don'şoara Knightley îşi etalează sânii non-existenţi, Cronenberg pare să fi fost mai degrabă interesat într-un soi de lecţie de istorie despre începuturile psihoanalizei decât de a face un film de cinema. Care film arată splendid graţie colaboratorului său permanent Peter Suschitzky, beneficiază de muzica altui colaborator de-al său, de data asta semi-permanent, Howard Shore şi îl are pe post de (numai) co-protagonist pe actorul său favorit Viggo Mortensen (Freud) pe care, în treacăt fie spus, l-aş fi putut vedea fumând trabuc după trabuc în fiecare secundă filmată, dacă asta mă scutea de tentativele Keirei de a trece drept (dez)abuzată - izbitor de asemănătoare cu cele ale junelui George Piştereanu în Loverboy... În ciuda acestor prezenţe familiare, singurul mod în care A Dangerous Method poate fi privit drept un film de David Cronenberg e să-l considerăm o şedinţă de psihoterapie a autorului cu sine însuşi, în care îşi explică, aproape teoretic (discuţiile tematice sunt extrem de prezente şi un minimum de cunoştinţe în domeniu este chiar recomandat pentru ca spectatorul să ţină pasul cu povestea), pasiunea pentru ego/superego/id pe de o parte, şi cea pentru anima pe de cealaltă - toate noţiuni extrem de prezente în cariera sa şi care ajută (sau ar trebui) la o mai bună înţelegere a filmografiei sale.
Cea mai bună descriere pentru Contagion - asta dacă aş vrea să pitch-uiesc filmul - ar fi "Traffic cu viruşi". Cu alte cuvinte, Steven Soderbergh (şi distribuţia sa impresionantă - Kate Winslet, Jude Law, Matt Damon, Gwyneth Paltrow, Laurence Fishburne, prezenţi pe Lido, au strâns la faţa locului mulţi gură-cască dar şi mai mulţi carabinieri, pompieri, şi ce alţi "ieri" or mai avea italienii în dotare) reuşeşte să dovedească faptul că unul dintre cele mai tarate subgenuri cinematografice, filmul-epidemie, poate fi cu uşurinţă modernizat cu ajutorul cote-ului "new media" (blogosfera, în acest caz) şi cu niscai innuendo-uri apropo de jugul companiilor farmaceutice care lucrează mână-n mână cu clasa politică. Film fragmentar - Soderbergh jonglează cu vreo 5-6 fire narative care, împreună, indică extrem de realist felul în care o epidemie ajunge să se confunde cu un bulgăre de zăpadă căruia i se dă drumul din vârful dealului - Contagion este extrem de coerent, nu bate câmpii, nu pierde timpul şi transmite mesajul (omul e un produs teribil de perisabil) cu atâta claritate şi atât de eficient încât la fiecare acces de tuse din sală ajungi să sari din scaun mai ceva ca la un film horror. Iar replica rostită la un moment dat de Eliott Gould, "un blog e un grafitti cu semne de punctuaţie", care a stârnit râsete şi aplauze prelungite în sala plină de jurnalişti, ar trebui să devină motto-ul presei. Nu de alta, dar unul dintre mesajele voalate ale filmului este că, dacă tot e să mori, măcar s-o faci cu demnitate...
Adică exact ceea ce încearcă să facă şi protagonistul primului film live action al perechii regizorale Marjanne Satrapi & Vincent Paronnaud, Nasser-Ali, un violonist iranian de geniu care-şi pierde cheful de a cânta şi, prin urmare, şi pe cel de a trăi... Inspirat de o bandă desenată creată de Satrapi, Poulet aux prunes arată, inevitabil, ca o bandă desenată: culori desaturate, actorii puşi "cu mâna" în decoruri de mucava şi/sau desenate, interpretări teatrale bazate pe gesturi largi ce ţin loc de dialoguri şi voice-over (în loc de bule) omniprezent. Problema principală a filmului e lipsa de originalitate a ecranizării, excesiv de tributară celei de la Le fabuleux destin d'Amélie Poulain (aceleaşi salturi temporale, acelaşi povestitor care te anunţă ce şi mai apoi cum, acelaşi umor vag ironic dar cu un mesaj profund umanist, etc.). O altă problemă ar fi interpretarea groasă, evident o vină a regizorilor (din motivul explicat mai sus), dar puţin importă: în clipa în care Mathieu Amalric devine insuportabil, e clar că ceva e teribil de putred în Iran... În fine, problema numărul trei şi, totodată, cea cu adevărat insurmontabilă, e cea a duratei. Ei bine, la numai 90 de minute, filmul se simte ca şi cum ar avea cel puţin două ore - explicaţia constă, desigur, în faptul că la minutul 5 ţi se spune că "Nasser-Ali a murit peste 8 zile" după care, în restul de 85, ţi se arată ce a făcut în cele 8 zile (în principal a stat în pat) şi i se trece în revistă viaţa, care e mai puţin interesantă decât lasă să creadă opulenta mizanscenă menită "să ia ochii" şi care, acum îmi dau seama, nu se inspiră numai din Jeunet ci şi din Tarsem Singh (în special The Fall). Singurul atu (uriaş, e drept) al filmului e coloana sonoră compusă de Olivier Bernet, de la "magnifică" în sus. Puţin doamnă, puţin...
Fugim spre vaporetto - deci ceva mai multe despre cele două filme din secţiunile paralele, a la proxima...