Ajuns pe ecranele noastre în momentul în care se căţărase în vîrful box-office-ului american, Ocean's Twelve predispune la acelaşi succes. Principalul atu al regizorului Steven Soderbergh este că a folosit o garnitură largă de mari vedete, cărora a reuşit cum-necum să le armonizeze programul, astfel încît să-i aibă la un loc la filmări.
Dacă în prima parte (Ocean's Eleven, pentru cine nu ştie) locaţiile erau aproape exclusiv cele din Las Vegas, de astă dată echipa a schimbat rapid Chicago pe Amsterdam, Paris, Roma, lacul Como şi Sicilia. Lui George Clooney, Brad Pitt, Matt Damon, Julia Roberts, Andy Garcia, Elliott Gould, Don Cheadle, Casey Affleck şi Bernie Mac, Soderbergh le-a adus o nouă "colegă de cameră", pe Catherine Zeta-Jones, şi doi "stranieri", pe francezul Vincent Cassel şi pe britanicul Robbie Coltrane.
Dramaturgic vorbind, lucrurile s-au schimbat. Gaşca nu mai trebuie să pregătească jumătate de film atacul asupra cazinoului şi să treacă la fapte în cealaltă jumătate, ci să tot încerce diverse atacuri, fiecare înăbuşit în faşă. Soderbergh şi scenaristul George Nolfi riscă, preferînd această abordare neortodoxă şi, într-adevăr, peripeţiile bandei lui Danny Ocean au ceva blurat şi neclar în ele.
Această ironie în prezentarea unor spărgători de elită, împiedicaţi să-şi facă treaba de o femeie mai deşteaptă decît toţi la un loc, este elementul-surpriză al filmului care are un cu totul alt ritm decît precedentul. Dacă în Ocean's Eleven, Soderbergh făcea din inteligenta spargere un balet al timing-ului, identificînd rolul regizorului, al autorului filmului, cu cel al strategului spargerii şi provocînd astfel o elegantă confuzie a planurilor, în Ocean's Twelve el pare mai concentrat pe defazarea dintre teorie şi practică. Filmul este "practic" o înşiruire de ratări. Băieţii sunt faultaţi fie de o inteligentă poliţistă, fie de cel mai tare spărgător european. Confruntarea dintre aşii celor două continente este o falsă confruntare, pentru că se vădeşte că era de la bun început arbitrată preferenţial de cel mai bun spărgător al vremii, "pensionarul" Le Marc, retras în Franţa. Nu banii sunt miza, nici oul Fabergé. Ceea ce pare să-i motiveze pe eroi e acţiunea în sine, activitatea, drumul spre ţel şi nu ţelul în sine.
Declaraţiile actorilor şi ale regizorului confirmă şi ele un traseu asemănător al filmărilor. Toată lumea s-a simţit ca în vacanţă, ca în tabără, se făceau bancuri şi farse. Actorul Carl Reiner îi compara pe colegii lui cu nişte vidre (?) care, atunci cînd nu filmează, fac tot timpul ceva, absolut orice, ca să se simtă bine. Buna dispoziţie se simte în film, ca şi alchimia dintre George Clooney şi Brad Pitt, eminenţele cenuşii, care se tachinează şi în realitate şi care împreună cu Soderbergh şi producătorul Jerry Weintraub au pus la punct părţile principale ale scenariului. Pentru că Julia Roberts tocmai rămăsese gravidă, s-a găsit o soluţie nemaipomentă de a trage foloasele din noua ei situaţie şi recunosc că îmi rod unghiile de ciudă că nu pot spune ce se întîmplă în secvenţa în care... Ca şi cum Soderbergh considera că a venit vremea să fie autoreferenţial sau să-l citeze pe Charlie Kaufman şi ideile lui schizoide. Secvenţa e de un umor delirant.
Pornit ca o caravană în colorate locaţii europene, Ocean's Twelve pierde pe o parte şi cîştigă pe alta. Adică lasă unitatea de loc şi mobilarea timpului pentru evoluţia în spaţiu şi fragmentarea timpului. Personal, prefer prima parte. A doua are însă mai mult umor.