Liturghie pentru învierea cărnii - Noche Bach

Corpul meu - o povară cărată zi de zi din inerţie şi impasibilitate. Foarte rar se schimbă ceva aici în mine, nimic nu se mişcă. Totul stă pe loc contemplând o ruginire lentă. Din când în când, se întâmplă că îmi apar înaintea ochilor, invadându-mi mintea şi corpul în întregime, nişte viziuni precum Noche Bach. Căci spectacolul realizat de Gigi Căciuleanu împreună cu dansatorii lui chilieni a fost, pentru cineva atât de "nemişcat" ca mine, un fel de viziune divină pentru care nici măcar nu m-am pregătit cum se cuvine. Dar eu niciodată nu sunt gata pentru dans.
 
Corpul meu, o construcţie arbitrară din carne şi oase, brutalizată şi îmbătrânită. Corpurile lor, temple de lumină în care arbitrarul e la fel de imposibil de găsit ca în muzica lui Bach. Concertul brandenburgic nr. 5 începe. Dansatorii compun simetrii, ecuaţii, cercuri. Înghit dans şi, odată cu el, iluzia propriei transformări. Căci nimic nu se schimbă în viscerele mele sedentarizate doar pentru că aceste perechi de dansatori devin, sub ochii noştri, instrumentele lui Dumnezeu. Corpul slăbit nu ţine pasul cu salturile oricum sterile ale conştiinţei. Să fi avut acum detaşarea unui cronicar cult, privirea îmbătată de "frumos" a unui spectator pentru care dansul e încă inocent, o negaţie pură a morţii. Să mă fi putut bucura pe deplin de fiecare dansator în parte. Vivian este viguroasă şi fermă. Jorge zâmbeşte întotdeauna, cum poate? Kana îţi taie răsuflarea cu privirea ei de sfântă, Valentin, preferatul meu, e de o frumuseţe gravă şi cu atât mai seducătoare. Să fi putut absorbi, neviciată de nicio cenzură, secundele în care Kana şi Cesar se străluminează unul pe altul, descoperindu-şi reciproc chipurile instalate în purificare. Să fi văzut toate astea fără frustrarea că muşchii mei nu se vor întinde niciodată aşa şi că tendoanele mele nu vor trăi vibraţia unei chemări a corpului Celuilalt. Să mă fi bucurat, pur şi simplu, anulându-mi subiectivitatea distructivă şi intrând în puritatea unei obiectivităţi superioare. Să îmi depăşesc propriile nimicuri pentru a-mbrăţişa plenitudinea. Dar carnea mea, care nu e ca a lor, îmi dictează altceva. Mă bucur, cel puţin, că ei pot şi că aceia care au fost aleşi sunt copiii lui Gigi. Gigi. Îmi e ruşine de întunericul din mine când îi rostesc în minte numele. Să te urăşti pe tine însuţi într-o lume în care respiri acelaşi aer cu Gigi. Să tragi de bunăvoie obloanele când pe acelaşi Pământ cu tine există Gigi, întrupare a solarităţii şi a deschiderii desăvârşite către toate energiile dumnezeieşti. Să rămâi aproape tot timpul din plastic când el îţi tot arată, prin ceea ce dansează, rosteşte şi scrie, că nu există conştiinţă autentică fără carne adevărată, carnea care doare, carnea care invocă extazul.

De ce? Suntem în Cántico, partea a doua a spectacolului. Bach nu mai e plutitor şi corpul nu se mai dilată, se comprimă - motetul devorează totul. Rezonez chiar mai mult cu secţiunea asta a spectacolului. Pot să inventez ceva inteligent şi civilizat ca să explic de ce mă fascinează structura şi conceptul acestei părţi secunde. Realitatea e că, de fapt, simt mai intens aici pentru că, iată, şi ei suferă. Şi ei, atât de siguri pe trupul îndelung antrenat şi bine înfipt în rădăcinile vieţii, se pot şubrezi. Saltul poate să nu fie doar glorios, ci şi fatal. Pământul, baza geometriei coregrafice, este din ce în ce mai înşelător. Tocmai atunci trebuie să repetăm liturgic: Jesu, meine Freude. Se dansează, deci frica se anihilează. Chiar şi când moartea pe care o sfidăm ne clatină toate temeliile trupului.

Mă gândesc că, dintre toate artele şi poate dintre toate acţiunile umane, niciuna nu se manifestă în mai mare măsură ca o negaţie a morţii aşa cum o face dansul, într-un mod atât de activ şi de fizic. Dar puţini ştiu atâtea despre moarte câte ştie dansatorul adevărat, acela care în numele unei licăriri de viaţă îşi lasă consumat propriul trup. Un calvar deghizat într-un capitol de estetică. Niciun gând despre moarte când aplauzele copleşesc sala. Mă simt foarte vie şi foarte fericită topindu-mă de bunăvoie într-o mulţime înecată în entuziasm. Apare Gigi pe scenă şi aş vrea să am numai eu forţa unei săli întregi ca să îl aplaud aşa cum merită. Nu îmi dau seama când aruncă florile spre public, ca în vis reuşesc să îmi mai ghidez coerent mâna şi să mă aplec să iau ceea ce mi-a ajuns fără niciun efort la picioare. Delir. Sunt eu aceeaşi cu fiinţa care în urmă cu douăzeci de minute ar fi dorit să nu mai fie în sală din cauza fricii de moarte presimţite la fiecare înălţare a braţelor? Eu sunt. Chiar dacă apoi totul va fi la fel. Orhideea suplă şi elegantă va-ncepe să se ofilească. Ceea nu înseamnă, totuşi, că va fi vreodată aruncată. Când ne întâlnim, nu pot să fiu la fel de activă în discuţie cum sunt ceilalţi din preajma lui Gigi. Pot doar să îl fixez cu privirea şi să îi zâmbesc. El ştie. Nu e nevoie să mă justific. Măcar atât pot să ţin minte de la toţi dansatorii buni pe care i-am cunoscut - nu trebuie totul explicat, cântărit, clasificat. Facem schimb de ochelari. Gigi ne spune glume. Niciun gând nimicitor.

În 2009, când ne-am întâlnit prima dată la OuiBaDa, l-am întrebat, stresată de eventualitatea unui răspuns rece: "Pot să vă îmbrăţişez?". Nu mi-a răspuns, dar m-a îmbrăţişat el. Acum, în 2011, nu am mai întrebat. Pentru că am căpătat, între timp, conştiinţa faptului că m-a marcat mult mai mult decât credeam încă de la primul spectacol în coregrafia sa pe care l-am văzut - vorbesc despre Simfonia fantastică. Apoi Vânt, volume, vectori, mesajele, schimburile de gânduri. Pentru mine e straniu, dar sunt sigură că pentru Gigi, veritabil alchimist, nu este nimic nefiresc în asta: nu am făcut niciodată dans, dar o parte din ceea ce am fost şi sunt în ultimii ani, o parte din felul în care am vibrat în faţa lui Dumnezeu, a oamenilor şi a lucrurilor, i se datorează.

Să nu uit să îmi mutilez gândurile negre invocând numele lui şi al celor pe care i-a crescut el în dans. Florile pe care le-am prins mă vor ajuta. Cineva a ştiut că, în fragilitatea mea, am nevoie de astfel de semne foarte concrete pentru atunci când Gigi va fi din nou la mii de kilometri distanţă. Le fac poze, le schimb apa în fiecare zi, le sărut, vorbesc cu ele. "Beatrice cu flori", cum emoţionant mi s-a scris pe dedicaţie. Sunt primele flori care ajung la mine de la altcineva decât părinţii mei.

Aş vrea să mai văd, peste o vreme, Noche Bach, înşiruire de rugăciuni şi abluţiuni. Să îl văd fără oglinzile mele distorsionate, fără implicaţii pseudo-tragice. "Nu sunt demnă de darul pe care mi-l oferiţi", i-am spus înainte de plecare. Altă îmbrăţişare în loc de răspuns. Dar eu mă întreb în continuare de ce mi s-a dat mie să iau parte la această experienţă coregrafică dislocantă, mie, care am intrat în sală nepregătită pentru asta.
 
Iar vorbesc. El ar tăcea şi ar zâmbi acum. Ce bine că Gigi înţelege totul.