Un concert unic la Sala Palatului. La 13 septembrie 2011, muzicienii extraordinari ai
Staatskapelle Berlin au cântat dincolo de orice închipuire. Daniel Barenboim, mai întâi solist în
Concertul pentru pian şi orchestră nr. 24 în do minor, K.V. 491 de Wolfgang Amadeus Mozart, conducând totodată ansamblul, iar apoi dirijând din memorie
Simfonia a VII-a în Mi major, WAB. 107 de Anton Bruckner a entuziasmat publicul, dincolo de orice limite. Nu există superlative destule care să exprime nemărginita bucurie de a-l asculta şi vedea pe acest ARTIST de uriaşă anvergură.
Raportul dintre muzica interpretată în acest moment al Festivalului
George Enescu şi neţărmuritul univers al muzicii se asemăna cu raportul dintre un neînsemnat colindător al unor munţi - suflet vibrând de frumos - şi imensitatea naturii. Aceşti muzicieni germani restabileau puterea a două simboluri: pacea ne-răbdării şi evantaiul ne-sensibilului. Pentru că timpul artistic creat de Daniel Barenboim şi interpreţii din
Staatskapelle Berlin te plasa pur şi simplu într-o desfăşurare inedită, acolo unde centrifugarea afectelor îşi primeşte tributul de libertate într-un chip miraculos. Macro şi microcosmosul se întâlneau astfel, pe aceeaşi orbită. Simţeai în fine că te sincronizezi cu sublimul muzical. Iar evantaiul închis al ne-sensibilului parcurgea acum recurent mişcarea unei frunze de
mimosa pudica atinsă: ea se deschidea
. Auditoriul asista la propria decantare spirituală, o limpezire prin sunetul muzical.
Daniel Barenboim interpretând
Concertul în do minor de Mozart te făcea să plângi de bucurie. Îţi reda speranţa că există cale spre lumina strălucitoare, iar undele ternului, cu ispitele lor, rămân mereu dincolo de noi. Părea că toţi interpreţii deveneau, fiecare, câte o clapă a pianului, iar cântul lui Barenboim difuza la rândul lui în sonorităţile orchestrei. Te înfiorai de frumos! Iar după cadenţa solistică a primei părţi,
Allegro, ascultai cum pianul nu se mai opreşte, ca de obicei din spunerea lui, spre a lăsa ultimul cuvânt
tutti-ului, ci grăieşte împreună cu ei, până la bara finală. În partea a doua,
Larghetto, ascultam cu respiraţia tăiată perfecţiunea frazei mozartiene. Iar variaţiunile finale,
Allegretto, ce aduceau acele culori orchestrale atât de diverse, erau interpretate cu o artă desăvârşită.
În a doua parte a serii am ascultat
Simfonia a VII-a în Mi major, de Anton Bruckner, supranumită
Simfonia tremolo-ului. Incredibil de frumos. Nu pot să mă abţin în a elogia prestaţia compartimentului contrabaşilor, pe tot parcursul celor patru părţi ale amplei lucrări. Planurile dinamice aveau o unitate de monolit. Rar am ascultat asemenea minime tensionale calitative şi emoţionante. Paradoxal, dinamica generală era construită în terase clare, iar cea interioară a frazei riguros stăpânită, fără efuziuni. Şi totuşi muzica suna profund romantic. Extraordinari aceşti interpreţi! Au un cult al timbralităţii catifelate.
Am remarcat atât aranjamentul orchestrei - cu violoncelul în centru, viorile în exterior şi cu başii în stânga scenei -, dar mai ales faptul că ultimele pupitre ale viorii prime şi ale violei erau instalate pe un podium. Astfel înălţaţi, interpreţii respectivi puteau percepe clar, de la distanţă, gesturile dirijorului, iar în acelaşi timp omogenitatea partidei creştea.
Daniel Barenboim comunică fantastic cu orchestra sa. El execută gesturi minime de declanşare, de ostoire a surplusului intensităţii ori de închidere, după o stingere prelung filată a unui acord. Sobru şi eficient, sensibil lăuntric, sincer în trăire, acest artist cucereşte imediat şi definitiv publicul. Iar Sala Palatului era la 13 septembrie 2011 arhiplină.
Mereu greşesc spunând că acesta a fost cel mai bun concert din Festivalul
George Enescu. În fond, fiecare spectacol trăieşte independent; apoi, strecurat în inima ascultătorului, el nu mai poate fi uitat.
Aplauze, aplauze şi iar aplauze! Foarte multe aplauze pentru
Staatskapelle Berlin şi Daniel Barenboim!
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2011 aici..