Pentru noi, cei care facem Agenda Enescu ,evenimentele se succed cu repeziciune... Încep să uit date, detalii, ani... carneţelul nu mă mai ajută, o fi şi vîrsta, cine ştie... am uitat să scriu despre opriciniki lui Ivan cel Groaznic, despre cît de mare e Schumann şi cît de mult m-a ajutat Zacharias să-mi reamintesc asta... Despre o prietenă stalkeriţă discretă de festival şi autograful smuls marelui Daniel şi cîtă fericire e în semnătura aia dată pe fugă... Aş mai fi vrut să vă spun despre marii pianişti şi profesori ai Iaşului, în special domnul Welt... marii şi bunii mei profesori... Despre cum mi i-au amintit într-o seară frumoasă superbul bis cu Octombrie din Anotimpurile lui Ceaikovsky dat de Postnikova în simfonicul superbului soţ Rozhdestvensky... despre cît de fain e să stai la o bere - Timişoreana, bineînţeles - cu magister Hollender în piaţa Festivalului şi despre cît de tari sunt discuţiile cu băieţii din orchestra George Enescu prelungite tîrziu în noapte. Despre muzică, dirijori, instrumente, acustică , cei care nu-şi închid telefoanele la concerte şi despre patimă, înainte de toate... Aş mai vrea să vă mai spun şi despre cît mă bucur să văd copii cu părinţii de mînuţă la concertele grele de la Ateneu dar şi despre uşoara tristeţe care vine să se aşeze la gîndul că mai sunt doar zece zile de festival... nu prea am însă timp să vă povestesc despre toate astea, să mă lamentez şi victimizez cum mi-ar plăcea pentru că avem multă treabă. Mai sunt zece zile de Festival...
Favoritul meu Mihai Ritivoiu are foarte mulţi fani pe Facebook datorită transmisiei live de pe tvr.ro. Mă bucur mult. Şi mă mai bucură şi faptul că Mihai primeşte pînă la urmă premiul pentru cea mai bună interpretare a unei Sonate de Enescu şi premiul Fundaţiei Culturale "Erbiceanu" pentru cel mai bine clasat concurent roman. Congrats, Mihai Ritivoiu!
PS. În programul de sală al festivalului au ajuns ieri excelentele fotografii cu Gennady Rozhdestvensky, făcute de colega mea de la TVR, Ioana Chiriţă. Aş fi recunoscător ca realizatorii să indice sursa, aşa cum o fac la alţi fotografi, pînă a urma şi înainte de tribunal, drepturile de autor sunt o chestiune de bun simţ!
Vă mărturisesc sincer că nu ştiam cît de îndrăgostit de tenis e Ioan Holender... Vă va face plăcere să-l descoperiţi în volumul apărut la editura Universităţii din Iaşi în care îşi povesteşte, fermecător cum îl ştiţi, viaţa şi opera. Da, Opera cu O mare, în amintiri spuse, trăite, dorite.
Şi apropo de tenis, am văzut şi eu - nu doar Răzvan Penescu - cum într-o noapte tîrzie, cu un ochi la texte şi altul pe ecran, nu mai ştiu cînd a fost, cum Nole l-a dezagregat pe Nadal într-unul din cele mai frumoase meciuri ale anului... Nu prea are legătură cu restul, dar trebuie să spun Hvala, Djokovic!
Drăcuşorul convenienţelor conivente şi al tuturor convenţiilor căldicele mă înghimpă să scriu mai bine despre imperfecţiunile nemuzicale ale simfonicului Barenboim - Staatskapelle de ieri: pocnetele de apocalipsă ale boxelor, concertul de tuse măgărească, foşgăiala sclipicioasă a miilor de evantaie şi aşa mai departe. Aş putea să umplu multe rînduri... dar nu, prea mare e muzica ţîşnită din mîna lui Daniel Barenboim ca să mă las la mîna lui ducă-se pe pustii. Aşa că rămîn la Mozartul care a suspendat respiraţiile în prima parte şi la Brucknerul de legendă. E perfectă varianta nemţească de aseară, de-asta nu prea poţi spune nimic despre al doilea în ordinea tragismului concert al marelui Wolfgang, 24 c-moll. Şi chiar dacă maestrul nu a fost de acord cu înregistrarea concertului - ştie el foarte bine ce ştie despre acustica de cămin cultural a Sălii Palatului - toţi cei aflaţi aseară acolo au asistat la o variantă de şcoală. Adică aşa ar trebui predat la cursurile de interpretare a acestui concert şi a muzicii lui Mozart în general, care, hai să recunoaştem, nu prea place multor sofisticate şi fine urechi, mai ales în zbuciumata noastră românească eră. Urechile fine şi înţelepţii lor proprietari cad însă prea lesne în păcatul iute catalogării drept prea facil, prea uşurel, prea prea şamd a muzicii mozartiene. Mare greşeală... lecţia marelui muzician de aseară ne demonstrează tocmai contrariul. Cînd orchestra beneficiază de o mînă aşa de fermă în postura de dirijor şi solist, corul cîrtitor trebuie să tacă. Şi să asculte. Superbe cadenţele extrovertite şi poetice, superbă siguranţa divină a unei orchestra bine sudate şi uluitor sunetul, înainte de toate, în balansul imperial condus de solist între pian şi orchestră. 24-le poate suna şi mai greu, absurd de romantic cum o fac mulţi pianişti astăzi, dar Barenboim apreciază din fericire mai mult serenitatea delicată a clasicimului decît emfaza pompoasă, nelalocul ei, cum am văzut la Perahia. Aşa se cîntă Mozart. Cum o făceau Curzon, Haskil, Kempff şi Brendel. Şi cum a făcut-o Barenboim aseară. Punct.
Fabulos Bruckner în partea a II-a, Simfonia a şaptea, lucrare considerată de neofiţi cea mai uşoară din simfoniile bruckneriene. Iar e doar o aparenţă. De multe ori nu realizăm efortul, munca, transpiraţia şi gradul de dificultate cînd asistăm la naşterea unei capodopere cu zîmbetul pe buze, cînd capodoperă defilează, ia viaţă sub ochii noştri, în timp real. Minunată deschiderea celliştilor, temă despre care continui să cred că e cea mai frumoasă declaraţie de dragoste din toată muzica scrisă vreodată... Tempo just în toate mişcările, cu briliantă vivacitate în partea a treia şi amplitudine exactă pentru final. În rest, impetuozitate, forţă sonoră dar şi multă poezie. Într-un cuvînt, magnificenţă. A fost cu siguranţă cea mai bună variantă a Simfoniei a 7-a pe care am auzit-o vreodată live! greatest performance, Mr B!
(credit foto: Ilina Schileru)
Vă mai amintiţi? Doar pour le connaisseurs(Cătălin Sava este coordonatorul Agendei Festivalului Enescu 2011 difuzată pe TVR Cultural, TVR 1 şi tvr.ro.)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2011 aici..