Pentru cine nu ştie încă, Pina Bausch a fost o coregrafă şi dansatoare germană care s-a născut în 1940 şi a murit în 2009, lăsând în urmă renumele unuia dintre cei mai mari coregrafi din toate timpurile.
A făcut tanztheater, adică teatru-dans. Acesta apăruse în Germania pe la 1910-1920 şi îşi propunea să devină o formă artistică interdisciplinară, combinând dansul, teatrul, cântecul, muzica, vorbirea etc., şi al cărui scop era să-i permită dansatorului să îşi "deschidă" corpul spre o experienţă totală care să-l ajute la transcenderea realităţii luate în stăpânire cu toate simţurile.
Wim Wenders şi Pina Bausch au fost buni prieteni. Plănuiau împreună un film în 3D, dar au aşteptat ca tehnica să-şi ia suficient elan şi să ajungă din urmă arta coregrafei germane.
Când a aflat că are cancer pulmonar (fuma mult), Pina Bausch nu a început tratamentul cu citostatice şi nu s-a oprit din munca. (Acest lucru l-am aflat recent de la Simon Brook, la Aristoteles Workshop 2011, care a lucrat la un moment dat ca manager de turneu pentru compania Pinei Bausch.).
Moartea ei a lăsat lumea dansului în şoc, pentru că nu se ştia că e bolnavă. La dispariţia prietenei sale, Wim Wenders a vrut să pună în cui filmul aflat deja în pregătire, dar apoi şi-a dat seama (la presiunea dansatorilor din compania Pinei Bausch) că îi e dator să-l ducă la bun sfârşit.
Aşa că l-a rescris ca pe un omagiu postum şi l-a filmat - după cum fusese stabilit - împreună cu Tanztheater Wuppertal Pina Bausch, compania pe care coregrafa o conducea din 1972.
Pina este o experienţă deosebită pentru că redă cu ajutorul 3D-ului (pe deplin justificat aici) carnalitatea coregrafiilor Pinei Bausch din spectacole, slujind idealul estetic al acesteia - de a obţine o formă artistică totală.
Coregrafiile Pinei Bausch absorb 3D-ul şi îl folosesc pentru propria lor "fotosinteză" - acesta era, probabil, motivul pentru care Bausch şi Wenders aveau nevoie de un film în trei dimensiuni.
Proiectate în spaţiu, corpurile dansatorilor (rar tineri şi frumoşi, ci oameni obişnuiţi sau în vârstă, dar extrem de expresivi) devin translucide - vehicule ca nişte coji pentru sentimentele pe care le exprimă. (Dansatorii Pinei Bausch erau capabili să definească, dansând, cuvinte simple.).
În acelaşi timp, Wenders face poezie prin felul în care plasează şi filmează fragmentele coregrafice în locuri atât de puţin predispuse artei (nemaivorbind despre reuşitele tehnice ale filmării unui spectacol de dans în 3D.). Combinaţiile pe care dansatorii le realizează cu mediul şi uneori cu micile evenimente neregizate (maşini care trec pe stradă) sunt aproape suprarealiste.
Filmul îmbină fragmente din patru spectacole surprinse pe scândura scenei (uneori cu capetele spectatorilor în cadru, ca într-un efect de "trompe l'oeil") - Le sacre du printemps, Kontakthof, Cafe Mueller şi Vollmond -, cu momente imaginate de Wim Wenders în locuri ciudate (o fabrică părăsită, pe munte, în pădure, sub trenul suspendat din Wuppertal şamd), cărora li se adaugă "talking heads"-uri în care vedem feţele fiecărui dansator dar îl auzim vorbind din "off".
În montaj au intrat şi scurte momente cu Pina Bausch (o vedem dansând sau vorbind), iar felul cum sunt topite în film o readuce în mod ciudat la viaţă.
Regia discretă, inteligentă şi elegantă a lui Wenders (care reduce simţitor turaţia propriului ego) şi montajul fluent sunt "vinovate" că scot în evidenţă toate calităţile care făceau dintr-un spectacol Pina Bausch o experienţă unică.
Pentru fanii acesteia, filmul e o restituire curată, care sintetizează foarte bine esenţa artei sale. Dar el poate deschide noi canale de percepţie cuiva care n-avea anterior cunoştinţe sau apetenţă pentru dans - cu atât mai mult pentru dansul contemporan.
Acestuia îi va arăta, probabil, ca un dansator / artist adevărat nu e cel la a cărui operă te uiţi ca viţelul la poarta nouă fără să înţelegi ceva, ci cel care reuşeşte să transmită într-un mod cât mai fluent şi mai uman propria sa complexitate şi unicitate.
Se spune că la simplitate se ajunge foarte greu - în cazul unora niciodată (de aceea există atâţia artişti care îşi ascund lipsa de talent printr-un limbaj cât mai complicat).
Wim Wenders pune pe ecran arta Pinei Bausch, făcându-ţi-o accesibilă dar determinându-te în acelaşi timp să intuieşti dificilul proces de "decojire" care a făcut ca exprimarea şi existenţa acesteia să devină tot mai pură. Cine vrea poate să descifreze în spatele imaginilor şi o lecţie de viaţă.
Pina
regia Wim Wenders
cu: Malou Airaudo, Ruth Amarante, Andrei Berezin, Regina Advento şi ceilalţi membri ai companiei Tanztheater Wuppertal.