Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oaspeţi la Festivalul George Enescu 2011: Filarmonica din Viena (II)


George Andrei

septembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
 Citiţi aici prima parte

Trei maeştri ai baghetei au dominat viaţa muzicală a Vienei după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial: Karl Böhm, Herbert von Karajan, şi, ceva mai târziu, Leonard Bernstein.

Karl Böhm a fost unul dintre cei doi dirijori care au deţinut două mandate de director al operei; Felix von Weingartner a fost celălalt (Egon Seefehlner a fost şi el Intendant de două ori, dar nu era muzician.)  Durata exercitării acestui post a fost totuşi scurtă în cazul lui Böhm: 1943 - 1945 şi 1954 - 1956.  Maestrul a rămas însă legat de Staatsoper unde a apărut de nenumărate ori până la sfârşitul vieţii.  Repertoriul său era axat pe Mozart, Wagner, şi Strauss, dar cuprindea şi titluri precum Bărbierul din Sevilla, Giulio Cesare, sau Macbeth.  Cu toate acestea, faptul că Böhm, ultimul director din perioada nazistă a fost şi primul şef al noii Case de pe Ring, reconstruită după ce a fost demolată în timpul războiului, nu a scăpat din vedere.

Karl Böhm: prima parte a Simfoniei I de Brahms.  Înregistrare dintr-un concert de la Tokyo din 1975.  Concertmaestru este Gerhart Hetzel

În concert, Karl Böhm a condus pentru prima oară Filarmonica din Viena în 1933 cu un program alcătuit din simfonii de Mozart (nr. 35), Beethoven (nr. 5), şi Brahms (nr. 2).  Aceşti compozitori, la care îi mai putem adăuga pe Bruckner, Schubert şi Richard Strauss au constituit miezul repertoriului său.  Vorbind de Richard Strauss, trebuie menţionat că dirijorul a condus prima audiţie a operelor Die schweigsame Frau (la Dresda în 1935 cu Maria Cebotari în rolul Amintei) şi Daphne, tot la Dresda dar în 1938.   Theodor Berger, Eugen Suchon, Hans Pfitzner, Boris Blacher, sau Gottfried von Einem au fost alţi autori contemporani a căror creaţii şi-au găsit loc în programele concertelor sale.

Karl Böhm a lăsat posterităţii un număr mare de înregistrări, nu toate inspirate.  Cele mai bune interpretări, însă, au o energie pe care dirijorul ştia să  o menţină când se afla într-o zi fastă. Din discografia cu filarmonica vieneză, aş putea recomanda o versiune plină de prospeţime a Pastoralei beethoveniene, o remarcabilă integrală a simfoniilor lui Brahms, şi, în special, o versiune neegalată  a operei  Die Frau ohne Schatten de Richard Strauss înregistrată în 1955.

Primul contact al lui Herbert von Karajan cu muzicienii filarmonicii vieneze a avut loc la Salzburg în 1927, când maestrul care de-abia împlinise 19 ani a "ajutat" un spectacol cu Fidelio; în ce exact constata acest "ajutor" a rămas nelămurit. A urmat debutul în concert, tot la Salzburg  în 1934; a fost un eveniment privat, susţinut în teatrul din grădina Palatului Mirabell. Primul spectacol pe care l-a condus la operă a fost Tristan şi Isolda în 1937 - aceeaşi lucrare cu care debutase şi Karl Böhm în 1933.  Succesul a fost modest deoarece Karajan a revenit la pupitrul filarmonicii doar în 1946.  Acest an a marcat începutul unei fructoase colaborări, care a fost însă întreruptă în 1950 probabil datorită insistenţelor lui Wilhelm Furtwängler care se simţea incomodat de mai tânărul rival.  Karajan nu era însă unul care să se dea bătut.  În 1948 devenise deja dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Viena (Wiener Symphoniker).  Cu acest ansamblu Karajan concerta la Musikverein, programând uneori opere.  Evident, urmărea directoratul Casei de pe Ring.


Herbert von Karajan: fragment din finalul Simfoniei a VIII-a de Bruckner. Înregistrare dintr-un concert din catedrala Sf. Florian din Linz, 1979. 

Îl va obţine în 1956 şi se va pune pe fapte mari. Re-aduce tetralogia wagneriană în repertoriul operei, pe care-l îmbogăţeşte cu titluri noi ca L'incoronazione di Poppea, Visul unei nopţi de vară sau Oedipus Rex. Nu se limitează doar să dirijeze, se ocupă  şi de regie.  Începe angajarea tot mai freventă a artiştilor invitaţi, deci distribuţiile nu mai erau alcătuite (aproape) exclusiv din membrii ansamblului. Acest lucru duce la creşterea costurilor de producţie; pentru a le reduce, Karajan începe să apeleze la co-producţii, în special cu Teatro Alla Scala. De asemenea, operele au început să fie cântate în limbile în care au fost scrise; până atunci erau traduse în limba germană.  Totodată, a condus adeseori filarmonica vieneză şi în concert, orchestra îmbunătăţindu-se continuu.

Cu toate acestea, divorţul se va produce curând. Din cauza responsabilităţilor sale la Berlin şi sejururilor la Milano, Karajan era adeseori absent de la Viena.  În plus, dirijorul a intrat în conflict cu guvernul austriac, iar reformele nu i-au mulţumit pe toţi, deşi istoria i-a dat până la urmă dreptate.  Inevitabilul a avut loc în 1964, Karajan refuzând să mai dirijeze la Viena.  Pentru un timp a colaborat cu Wiener Philharmoniker doar în cadrul Festivalului de la Salzburg sau, mai rar, în turnee.  Unul din acestea a fost apariţia la Festivalul George Enescu din 1964.

Semnele unui dezgheţ par să apară în 1970 şi în 1971 când Karajan a aceptat să conducă Filarmonica din Berlin în turneu la Viena. După negocieri intense, HvK a consimţit să dirijeze Tristan şi Isolda la operă în 1973. Numai că directorul Rudolf Gamsjäger a făcut greşeala copilărească de a-i oferi acelaşi spectacol şi lui Leonard Bernstein, iar ambii maeştri s-au retras simţindu-se vexaţi. (Întâmplarea a avut un epilog fericit: reprezentaţiile au fost preluate de un tânăr numit Carlos Kleiber care a debutat la Casa de pe Ring cu acea ocazie). Viena a trebuit să aştepte până în 1975 pentru ca Herbie să  dirijeze un concert al filarmonicii la Musikverein şi până în 1977 ca să revină la operă. Din acel moment şi până în 1980 Karajan a apărut acolo în fiecare an, dirijând lucrări precum Trubadurul, Boema, sau Nunta Lui Figaro cu Ileana Cotrubaş în rolul Susanei. Şi-a luat adio de la Casa de pe Ring pe 19 mai, 1980 cu un spectacol cu Don Carlo de Verdi. Dar a continuat să lucreze cu filarmonica vieneză până la sfârşitul vieţii, un punct culminant fiind Concertul de Anul Nou din 1987.

Herbert von Karajan a fost la un moment dat cel mai înregistrat dirijor, dar în marea majoritate a gravărilor conducea Filarmonica din Berlin.  Din cele cu Filarmonica din Viena, remarc două tălmăciri superbe a Simfoniei a VIII-a de Bruckner: una înregistrată în studio cu puţin timp înainte de a muri, şi alta live în 1979 în catedrala Sf. Florian din Linz. De asemenea, dirijorul ne-a dăruit ceea ce este, în ansamblu, cea mai bună versiune modernă a operei Salomeea de Richard Strauss, Karajan evitând forţa brută a lui Georg Solti. Un Don Giovanni de la Festivalul de la Salzburg din 1970 ilustrează un aspect mai puţin apreciat al şefului de orchestră care poate să fie relaxat şi vioi atunci când doreşte.

În afara lui Karajan şi Böhm, un singur alt maestru a deţinut rolul de director general al operei din Viena în perioada postbelică: Lorin Maazel. A fost, din păcate, un eşec, Maazel neavând nici un fel de experienţă cu latura administrativă şi nici cu perfida politică vieneză.  Au fost şi spectacole superbe - Lulu de Alban Berg de pildă - dar maestrul a abandonat postul după doar doi ani, în 1984, revenind la Casa de pe Ring o singură dată, în 1998, invitat de Ioan Holender să conducă un concert comemorativ.

Lorin Maazel: Valsul Wiener Bürger de Carl Michael Ziehrer.  Înregistrare din Concertul de Anul Nou din 1996.

Colaborarea în concert cu Filarmonica din Viena a fost mult mai fructoasă, Maazel fiind mereu prezent pe afişe de la începutul anilor '60 până azi. Ni-l amintim desigur din transmisiile Concertelor de Anul Nou; doar Willi Boskovsky şi Clemens Krauss au condus un număr mai mare.  Simfonia a IV-a de Mahler, integrala simfoniilor lui Sibelius, şi, surprinzător probabil, opera Fidelio de Beethoven reprezintă câteva puncte de referinţă ale unui parteneriat în general solid, uneori inspirat, dar care a avut şi momente mai puţin fericite.

Trei dirijori au deţinut funcţia de director muzical al operei. Claudio Abbado este unul dintre ei. Alegerea sa nu a fost cea mai fericită deoarece era deficitar în repertoriul romantic german. Într-adevăr, pe decursul a şase ani, Abbado a condus doar cinci spectacole wagneriene (toate cu Lohengrin) şi patru cu o operă de Richard Strauss: Elektra. A fost însă un expert în partituri italiene şi în muzica lui Musorgski.  De fapt, din toate înregistrările maestrului, cea a spectacolului cu opera Hovanşcina este cea pe care o prefer.  În concert, cooperarea cu Filarmonica a început în 1965, la Festivalul  de la Salzburg, şi s-a terminat în 1997 datorită sănătăţii şubrede a dirijorului. În general Abbado nu se numără printre dirijorii favoriţi. Interpretărilor sale, deşi profesionist pregătite, le lipseşte de multe ori nervul.

Claudio Abbado: fragment din prima parte a Concertului pentru pian nr. 2 de Brahms.  Solist este Maurizio Pollini.  Înregistrare din 1976.

La fel ca Abbado, Seiji Ozawa a debutat cu Filarmonica din Viena într-un concert din cadrul Festivalului de la Salzburg, în 1966 în cazul dirijorului nipon. În 1970, a condus orchestra la Viena, dar debutul la operă s-a produs doar în 1988 cu Evgheni Oneghin.  Colaborarea cu filarmonica s-a intensificat începând cu anii '90, iar în 2002 a devenit director muzical la operă. Din păcate, din cauza sănătăţii precare, a trebuit să anuleze un număr mare de spectacole în ultimii ani. Dar vizitele sale la Bucureşti au rămas evenimente de neuitat.

Seiji Ozawa: finalul Simfoniei a IV-a de Brahms.  Înregistrare dintr-un concert din Japonia din 1993.

Franz Welser-Möst, cel care conduce concertul Filarmonicii din Viena la Festivalul George Enescu, deţine postul de director muzical al Operei de Stat din Viena din 2010.  Dar chiar înainte de a-şi asuma mandatul a condus câteve din cele mai importante premiere ale ultimilor ani ai "erei Holender": Arabella în 2006 şi Inelul Nibelungului în perioada 2007-2009. Colaborarea în concert cu filarmonica a început în 1998, dirijorul fiind invitat să conducă ultimul Concert de Anul Nou. Maestrul, de asemenea, deţine un important post de director al Orchestrei din Cleveland. Welser-Möst este în general un şef discret, dar lecturile sale au întotdeauna muzicalitate. Punctul său forte este repertoriul centro-european sau cel contemporan. În general, prefer însă o personalitate mai puternică la podium.

Franz Welser-Möst: Liedul Mariettei din opera Die Tote Stadt de Erich Wolfgang Korngold.  Solişti: Angela Denoke şi Stephen Gould.  Înregistrare de la Opera de Stat din Viena de pe 26 iunie, 2010, din cadrul Galei de Adio în cinstea lui Ioan Holender. 

Nu l-am uitat pe Bernstein.  El a debutat relativ târziu cu filarmonica, în aprilie 1966, după ce cu o lună înainte a condus pentru prima oară un spectacol la operă (Falstaff în regia lui Luchino Visconti cu Dietrich Fischer-Dieskau în rolul titular.)  Astfel de sejururi erau tipice pentru Lenny: el nu dorea doar să zboare într-un oraş, să conducă un concert ca apoi să plece altundeva. El prefera să stea mai mult timp într-un loc pentru a întări colaborarea cu orchestra. Din acel moment, Bernstein a fost nelipsit de pe afişele oraşului, dirijând întâi muzica creatorilor germani şi austrieci: Haydn, Mozart, Beethoven, Brahms, şi în special Mahler. Au urmat Sibelius, Şostakovici şi propriile sale compoziţii. Aproape tot repertoriul amintit a fost înregistrat, melomanul delectându-se în a compara aceste versiuni ale unui dirjor ajuns la maturitate cu cele pline de impetuozitate ale aceluiaşi maestru din perioada tinereţii.

Respectul de care Lenny s-a bucurat a fost atât de mare încât Opera de Stat a montat A Quiet Place (compozitorul a dirijat) şi Missa, iar Volksoper a pus în scenă Wonderful Town şi West Side Story. Impactul pe care Bernstein l-a avut în popularizarea muzicii lui Mahler nu poate fi minimalizat. După sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial lucrările compozitorului au început să re-apară în programele orchestrelor vieneze. Wiener Symphoniker a programat aproape în fiecare an începând cu 1945 cel puţin un opus al compozitorului.  Dar, exceptând unele lucrări precum Cântecul Pământului sau Simfonia a IV-a, ele se bucurau doar de un success d'estime.

Leonard Bernstein: finalul Simfoniei nr. 88 de Haydn.  Înregistrare din 1983.  Din nou concertmaestru este Gerhart Hetzel.  Finalul este bisat şi, în acest bis, Lenny "conduce" doar din priviri!

Lucrurile stăteau un pic mai altfel la filarmonică. Datorită numărului limitat de concerte, au existat stagiuni întregi în care opera lui Mahler nu a fost audiată.  Până aproximativ în 1955, doar Bruno Walter era cel care programa cu o oarecare regularitate muzica lui Mahler, îndeosebi Simfonia a IV-a. Tot Simfonia a IV-a a răsunat şi sub bagheta lui Rudolf Moralt, iar Josef Krips a condus Simfonia I şi unele lieduri.  Dezgheţul a început să se producă spre sfârşitul anilor '50 când Rafael Kubelik a dirijat Simfoniiile a I-a, a IX-a, a VII-a şi Cântecul Pământului, Dimitri Mitropoulos Simfoniile a VI-a, a VIII-a şi a IX-a, iar (surpriză!) Herbert von Karajan Cântecul Pământului. În 1963, Otto Klemperer a condus Simfonia a II-a, după care a urmat Bernstein în 1966 tot cu Cântecul Pământului. De atunci, aproape că nu a existat an în care muzica lui Mahler să lipsească de pe afişele filarmonicii.  De notat că în perioada 1966-1975 Lenny a fost cel care a dirijat jumătate din numărul concertelor în care a fost cântată muzica lui Mahler; Claudio Abbado şi Zubin Mehta au condus majoritatea celorlalte.

Zubin Mehta este, desigur, cunoscut publicului şi datorită apariţiilor la Festivalul George Enescu. El a condus pentru prima oară Filarmonica din Viena în 1962, şi de atunci a apărut aproape în fiecare an la pupitrul ansamblului. Ba chiar mai mult, Mehta a încercat să modeleze - repet: să modeleze, nu să imite - sunetul orchestrelor a cărui director muzical a fost după cel al Filarmonicii din Viena. Poate că cel mai mult i-a reuşit acest lucru pe timpul în care deţinea conducerea Filarmonicii din Los Angeles.  Deoarece timbrul Filarmonicii din Israel, orchestra cu care se va prezenta la festival, nu poate fi confundat cu cel al orchestrei vieneze; cu toate acestea, Mehta a izbutit să obţină o sonoritate caldă şi rafinată a corzilor precum şi o forţa lipsită de stridenţă a alămurilor. Pe de altă parte, precizia tehnică nu a fost niciodată unul din atuurile dirijorului, lucru datorat probabil şi timpului limitat al repetiţiei.

Zubin Mehta conduce Filarmonica din Israel: finalul Simfoniei a VI-a de Beethoven.  Înregistrare dintr-un concert de la Tokyo din 2010.

Mehta este un superb acompaniator, iar dintre înregistrările făcute cu Filarmonica din Israel aş recomanda cele două concerte pentru pian de Chopin cu Murray Perahia, sau cele de Beethoven cu Radu Lupu - mai mult pentru Radu Lupu decât pentru Mehta.  Din imprimăril discografice cu Filarmonica din Viena, cele din anii '70 au o prospeţime care cu greu se găseşte în cele mai recente. Mă gândesc în special la Simfonia a II-a de Mahler cu Ileana Cotrubaş şi Chirsta Ludwig soliste, sau la Simfonia a IV-a de Franz Schmidt.

Vorbind de înregistrările filarmonicii, trebuie menţionate câteva puncte de referinţă din istoria gramofonului. Mai întâi tetralogia wagnerienă, Inelul Nibelungului sub bagheta lui Georg Solti. A fost prima oară când o casă de discuri, Decca, a produs o integrală a acestui magnum opus. După cum am mai spus, o versiune sub bagheta lui Wilhelm Furtwängler a fost planificată, dar marele maestru a decedat înainte de a complete proiectul. Iar Decca l-a avut iniţial în vedere pe Hans Knappertsbusch. Admiratorii marilor dirijori se pot consola cu diferitele înregistrări din spectacole, deşi sunetul este în cel mai bun caz doar acceptabil. Pe de altă parte, pentru Ringul Solti, nu doar calitatea sunetului, cât şi efectele speciale - exagerate pentru unii - constituie unul dintre atuurile variantei interpretative. Distribuţia este greu de egalat, cu Birgit Nilsson, Gustav Neidlinger, Gottlob Frick, Gerhard Stolze, Christa Ludwig sau Eberhard Wächter înscriind pagini de referinţă, şi cu voci precum Lucia Popp, Gwyneth Jones, Helen Watts, Brigitte Fassbaender, sau Joan Sutherland în roluri minore. Este adevărat totuşi că Hans Hotter şi Kirsten Flagstad erau trecuţi de apogeul carierei, că lui Solti îi lipseşte poezia şi că discursul muzical este greu de închegat în studio, dar ce superb sună orchestra, în special alămurile!

Zubin Mehta conduce Filarmonica din Viena: prima parte din Simfonia Concertantă KV 364 de Mozart.  Solişti sunt Rainer Küchl şi Heinrich Koll.  Înregistrare din 1991.

Solti şi Filarmonica din Viena au înregistrat majoritatea operelor de maturitate a lui Wagner, precum şi câteva titluri de Richard Strauss: Elektra, Salomeea, Cavalerul Rozelor, Arabella sau Die Frau ohne Schatten. Tălmăciri fundamentale, pentru unii, în ciuda agresivităţii maestrului. Dar ce rost are să ne plângem când artişti precum Lisa Della Casa, Hilde Gueden, Birgit Nilsson, Regine Crespin, Dietrich Fischer-Dieskau sau Plácido Domingo pot fi ascultaţi. Un alt ciclu important este cel al operelor lui Leoš Janáček sub bagheta lui Charles Mackerras, mai târziu Sir. Compozitorul morav nu era chiar un necunoscut în afara graniţelor Cehoslovaciei (ne aflăm în anii '70.)  De fapt Jenůfa a fost montată la Opera din Viena încă din 1918 cu Maria Jeritza în rolul titular.  Aceeaşi Maria Jeritza a adus lucrarea la New York, la Metropolitan Opera în 1924.  Alte titluri, cel mai frecvent Káťa Kabanová, se găseau uneori pe afişele teatrelor germane, şi, graţie lui Mackerras, engleze.  Dar, la fel ca  Gustav Mahler în anii '50, Janáček era un compozitor apreciat de specialişti, dar subestimat de public. Prin intermediul discului, Mackerras şfâi filarmonica vieneză au popularizat lucrări precum Jenůfa, Káťa Kabanová, Příhody Lišky Bystroušky, Věc Makropulos sau Z mrtvého domu. Rezistenţa publicului nu a fost total înfrântă, dar astăzi operele lui Janáček fac parte din repertoriul oricărui mare teatru liric.

Sir Charles Mackerras: fragmente din opera Káťa Kabanová de Janáček.  Cu Elisabeth Söderström în rolul titular şi Petr Dvorský în cel al lui Boris.  Înregistrare din 1976.

De-a lungul anilor, Filarmonica din Viena a susţinut concerte cu numeroşi alţi maeştri. Spaţiul nu-mi permite decât enumerarea unora din cei mai iluştri: Paul Paray, Pierre Monteux, Carlo Maria Giulini (splendide înregistrări a ultimilor trei simfonii de Bruckner) Albert Coates, Victor de Sabata, George Szell, Sir John Barbirolli, Daniel Barenboim, Nikolaus Harnoncourt, Karl Richter, Klaus Tennstedt (un singur concert, de la Festivalul de la Salzburg din 1982 care conţine o Eroică de neuitat; editat pe CD în Japonia), Joseph Keilberth, Mariss Jansons, Riccardo Muti, Bernard Haitink, Erich Leinsdorf, Ghennadi Rojdestvensky, Daniele Gatti, André Previn, Christian Thielemann,  Christoph von Dohnányi sau Carlos Kleiber.

Georg Solti: Marş Funebru din opera Amurgul Zeilor de Wagner.  Din sesiunile de înregistrare a tetralogiei Inelul Nibelungului, 1964. 

OK, nu pot să nu vorbesc un pic despre Carlos Kleiber, pe care Ioan Holender îl consideră cel mai mare muzician pe care l-a cunoscut vreodată.  Apariţiile sale au fost rare în ultimii ani; aşa cum spune şi Herbert von Karajan, "Kleiber dirijează doar când frigiderul îi este gol." De fapt, lui Carlos Kleiber i s-a oferit postul de director al Filarmonicii din Berlin după moartea lui Karajan, dar a refuzat.  A fost un perfecţionist: cunoştea întreg repertoriul simfonic, dar se limita în a prezenta doar un număr mic de lucrări. Cerea şi obţinea multe repetiţii. Când realiza ceea ce dorea renunţa la ele; când nu, renunţa la concert. Mulţi au scris şi au speculat despre ceea ce se afla în sufletul său, despre conflictul interior de a fi fiul unui mare maestru precum Erich Kleiber în faţa căruia se simţea (inutil) complexat. Dar ce rost au toate acestea, pentru melomani este important că tot ce atinge Carlos Kleiber se transformă în aur.

Au existat şi dirijori care au condus o mulţime de spectacole la Opera din Viena, dar foarte puţin, în unele cazuri chiar deloc filarmonica în concert. Heinrich Hollreiser, Wilhelm Loibner, Berislav Klobučar, Felix Prohaska, Otto Ackermann (născut la Bucureşti), Michael Gielen, Leopold Hager, Adam Fischer sau Ulf Schirmer sunt doar câteva nume. Cel mai nedreptăţit a fost probabil Rudolf Kempe, un adevărat titan al baghetei, care a înregistrat printre altele un Lohengrin de excepţie, dar căruia nu i s-a oferit şansa de a conduce un concert al filarmonicii.


Rudolf Kempe: Preludiul Actului al III-lea şi Cor Nupţial din opera Lohengrin de Richard Wagner.   Înregistrare din 1964.

Dintre dirijorii români, singurul care a lucrat cu o oarecare regularitate cu Filarmonica din Viena a fost George Georgescu.  Începând cu 1929, "Gogu" a condus concerte atât la Viena, inclusive cele de abonament, cât şi la Festivalul de la Salzburg; iată aici lista lor. După cum observaţi, a promovat mereu compozitorii români: George Enescu, Paul Constantinescu, Theodor Rogalski. O specialitate a fost însă muzica lui Richard Strauss. La Festivalul de la Salzburg din 1943, Gogu a fost singurul care a inclus în ambele concerte ale sale o lucrare a compozitorului, deşi atât Karl Böhm, Clemens Krauss şi însuşi Strauss au participat. De fapt, Strauss nu a condus propriile sale opusuri la acea ediţie a festivalului.

Sergiu Celibidache nu a dirijat decât trei concerte cu două programe diferite. În 1949, la Konzerthaus, "Celi" a tălmăcit Simfonia a VII-a de Bruckner.  Au urmat două concerte dedicate muzicii lui Mozart care au avut loc în 1973 la Salzburg Mozartwoche şi la Theater am Kornmarkt din Bregenz. Se pare că repetiţiile au fost tensionate, chiar pline de conflict. Dar cât aş dori să ascult benzile înregistrării!

Constantin Silvestri a dirijat Filarmonica din Viena doar în studioul de înregistrări.  Lipsa unui parteneriat cu orchestra se cam simte, gravările, cu posibila excepţie a Simfoniei a VII-a de Dvořák, nefiind probabil printre cele mai bune ale dirijorului. Cea mai cunoscută este, desigur, cea a Concertului pentru vioară de Beethoven cu Yehudi Menuhin solist, dar atât dirijorul (alături de Leonid Kogan) cât şi violonistul (acompaniat de Furtwängler) ne-au lăsat versiuni mai bune ale lucrării.

Dintre solişti, Ileana Cotrubaş, Radu Lupu, Ildikó Raimondi şi, evident, Arnold Rosé au fost printre compatrioţii noştri - notăm: toţi exilaţi - care au apărut în concertele orchestrei. Vladimir Orlov a fost pentru o scurtă perioadă membru al filarmonicii, dar nu a apărut ca solist. La operă, desigur, lucrurile stau mai altfel. Acolo au dirijat  Ionel Perlea, Cornel Trăilescu, Ion Marin, Christian Badea şi Cristian Mandeal. Iar soliştii, de la Traian Grozăvescu până la membrii ansamblului din zilele noastre, precum Simina Ivan sau Roxana Constantinescu, sunt prea numeroşi pentru a putea fi enumeraţi.

Constantin Silvestri: finalul Simfoniei a V-a de Şostakovici.  Înregistrare din 1962.

Ce viitor are însă relaţia dintre filarmonică şi operă?  În cartea sa, Spuse, trăite, dorite, Ioan Holender este de părere că, datorită numărului tot mai crescut de concerte şi turnee, soluţia pe termen lung este despărţirea. Dar de ce nu mărirea numărului instrumentiştilor? Calitatea nu va scădea deoarece nivelul absolvenţilor conservatoarelor este foarte ridicat, iar creşterea ar fi făcută treptat pentru a nu se pierde din omogenitatea sunetului.  O altă problemă cu care se confruntă orchestra este admiterea femeilor, lucru care a început cu greu să fie acceptat.

Oricum, orice concert al Filarmonicii din Viena este un eveniment. Dacă aveţi însă posibilitatea, încercaţi să ascultaţi orchestra la ea acasă, în acustica miraculoasă a sălii de la Musikverein.  Sunetul corzilor şi a partidei de corn vă va rămâne pentru mult timp în minte.

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2011 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu 2011


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de George Andrei


Alte articole

 Interviurile Festivalului Enescu, 2011: Daniele Gatti, Marius Constantinescu
 Interviurile Festivalului Enescu: Hélène Grimaud, Marius Constantinescu
 Interviurile Festivalului Enescu: Ian Bostridge, Marius Constantinescu
 Interviurile Festivalului Enescu: Antonio Pappano, Marius Constantinescu
 Interviurile Festivalului Enescu: Johan Botha, Marius Constantinescu
 Toate articolele despre Festivalul George Enescu 2011


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer