În teleconferinţa organizată de HBO, la care Tony Kushner a acceptat să participe din Paris, unde se afla pentru premiera operei compozitorului ungur Peter Eotvos, Angels in America, Kushner a răspuns, inclusiv jurnaliştilor români, la o mulţime de întrebări, în timp ce multe au rămas, evident, nepuse din lipsă de timp. Citatul de mai sus rămâne definitoriu atât pentru modul său de a lucra, cât şi pentru miniseria regizată de Mike Nichols. Încă din primele episoade, se pot întrevedea deja multiplele moduri de citire despre care vorbeşte scenaristul şi începe să încolţească în mintea telespectatorului ideea că Angels in America este unul dintre acele texte / piese / filme care nu sunt făcute pentru a te lăsa să te bucuri de uşurarea pe care ţi-o poate oferi tragerea unei concluzii. Kushner mărturisea că textul său funcţionează datorită dimensiunilor sale mari care permit existenţa unei zone epice complexe în care legăturile între politică, iubire şi experienţa mistică sunt create pe îndelete. Veţi observa cu stupoare şi, evident, cu mulţumire (cei care n-au citit scenariul şi n-au văzut piesa jucată pe undeva prin lumea largă) că Angels in America nu are nimic previzibil, dar nici măcar ăsta nu e un scop în sine. Previzibilă ar fi o poveste de dragoste care se termină prost, sau una care se termină bine. Previzibil ar fi un gen de catharsis pornit şi condus după premise cunoscute: lumea e împotrivă şi atunci lumii i se demonstrează ceva (vezi Philadelphia), suferinţa este eliberatoare şi transformabilă în experienţă mistică, îngerii te salvează şi îţi oferă numai ţie, cel ales, o soluţie.
În piesa lui Kushner, spiritele strămoşilor şi îngerii sunt prezenţi, produc viziuni şi sunt alături de "copii, bătrâni şi oamenii bolnavi", dar nu se iau după clişee. Întrebat de unde ideea cu îngerii, scenaristul a declarat: "Nu pot să spun nici că sunt convins, nici că nu cred, dar am o intuiţie că ar exista. Sunt ambivalent şi, la fel şi în piesă, natura îngerilor e ambivalentă. Cred că îngerii aparţin deopotrivă cerului şi pământului, sunt fiinţe a două lumi. Cuvintele înger şi mesager din ebraică sunt foarte apropiate. M-a atras ideea că sunt fiinţe care călătoresc între cer şi pământ şi nu aparţin nici unuia dintre ele. În ceea ce priveşte legătura dintre îngeri şi SIDA, nu ştiu ce să zic, probabil că exista în text sentimentul că realitatea care era descrisă era atât de dură, atât de grea, încât stătea să se rupă în bucăţi şi cred că din acest sentiment a venit imaginea cu Îngerul străpungând tavanul. Am simţit că realul va face loc metafizicului şi irealului pentru simplul motiv că realul devenise literalmente insuportabil."
Epoca unei crize umane
Angels in America îţi oferă şansa unei călătorii deopotrivă istorice şi subiective. Traseul trece prin câteva puncte fierbinţi cum ar fi condamnarea la moarte a lui Ethel Rosenberg, decizie sprijinită de un controversat avocat al vremii, Roy Cohn. Acesta a fost perceput ca un avocat malefic, întrupare a tot ceea ce a fost mai manipulativ şi mai conservator în epoca Reagan. Roy Cohn a murit de SIDA în 1986. Ironia exprimată de acest personaj, care declară sus şi tare că nu este homosexual şi că nu are SIDA, ci cancer la ficat, şi care nu se simte înfrânt în faţa morţii, ci doar atunci când află că a fost dat afară din barou, reflectă întreaga ironie a epocii Reagan, o epocă cu toleranţă zero pentru această boală numită semnificativ în film "plague", ciumă. 1985 este un an extrem de important după cum declară Kushner, "pentru că era în timpul celui de-al doilea mandat a lui Reagan, ceea ce mă îngrijora profund şi mă făcea să sufăr, şi pentru că era în cel de-al treilea sau al patrulea an al epidemiei SIDA. Era nevoie de un gen de recalibrare a eliberării politice a homosexualilor fiindcă ne confruntam cu o criză medicală şi umană profundă." Până aici totul e istorie, iar personajul care face legătura cu ficţiunea este Joe Pitt, un tânăr avocat mormon, prieten şi învăţăcel al lui Roy Cohn, căruia acesta îi propune să îşi vândă sufletul pentru a-i salva lui pielea şi care se zbate într-o căsătorie nereuşită şi
într-o criză de reprimare sexuală. Întâlnirea dintre Joe Pitt şi Louis Ironson este memorabilă:
"Louis: N-am mai văzut niciodată un gay republican.
Joe: Dar nu sunt...
Louis: Ce, republican?
Joe: Gay..."
Despre iubire
Diferenţierea între istorie şi ficţiune nu există în piesă, dar există cu siguranţă în film. Personajele istorice sunt jucate de Al Pacino şi Meryl Streep, unele dintre cele mai mari nume ale cinematografiei americane, în timp ce ficţiunea rămâne intimă şi anonimă. Cele patru personaje centrale, Prior Walter, Louis Ironson, Harper Pitt şi Belize, sunt interpretate de actori relativ necunoscuţi pentru că, după cum explică Kushner, dacă Ethel Rosenberg avea nevoie de greutatea unui star ca Streep, iar Roy Cohn de bogăţia unui actor ca Pacino (şi Pacino a realizat aici unul dintre cele mai bune roluri din cariera sa), feţele necunoscute ale acestora nu obstrucţionează textul câtuşi de puţin. Cea mai interesantă parte constă în faptul că aproape fiecare actor joacă cel puţin două roluri, mai puţin Pacino. Şi poate cel mai spectaculos dintre toţi este Jeffrey Wright, în triplu rol: Belize, un asistent medical homosexual, Mr. Lies, un fel de entrepreneur al stresului, şi Îngerul Antarctica. La el se vede cel mai bine legătura ambivalentă (poate că e sau poate doar ţi s-a părut) între lumile subiective şi lumea obiectivă, de regulă complet disparate. Scena în care Belize imaginează iadul pentru Roy Cohn aflat în ultimele clipe ale vieţii - un oraş aşa, ca San Francisco, în care cresc flori mari şi rasele şi genurile sunt amestecate, şi în care Roy Cohn nu va ajunge pentru că acela e de fapt paradisul - este un moment dramatic, cutremurător.
Toate acestea însă sunt doar învelişuri pentru că, în profunzimea lui, Angels in America este un text despre iubire, despre ceea ce poate şi nu poate ea. "Bărbaţii homosexuali, chiar dacă sunt aşa, sunt cam ca toţi bărbaţii. Nu sunt foarte pricepuţi în a-şi exprima dragostea. Cred că e greu şi femeilor le vine mult mai uşor să facă asta", mărturiseşte Kushner. Mai gravă e mentalitatea că întâi trebuie să te salvezi pe tine şi apoi pe ceilalţi pentru ca lumii să îi fie bine. "Este, evident, o prostie, dar e o prostie politică cu care ne-a obişnuit epoca Reagan. Pentru mine a fost remarcabil că această prostie a devenit ideologia oficială, politică şi, într-un fel, morală a Americii tocmai când a izbucnit această epidemie gigantică ce îi forţează pe oameni să înveţe cum să ţină unii la alţii, să descoperim lucruri pe care nu le ştiam despre iubire".