Bani, statut şi libido - Mildred Pierce

Cel mai cărnos film american ajuns pe ecranele româneşti în ultimele multe luni nu e un film de cinema, ci o miniserie de televiziune difuzată de HBO, în fiecare luni seara, timp de cinci săptămîni, începînd din 5 septembrie 2011. Spunînd povestea unei femei (Kate Winslet) care reuşeşte să se ridice prin forţele proprii chiar în timpul marii crize economice din anii '30 - dintr-o biată casnică părăsită de un soţ scăpătat, ea devine, în cîţiva ani, patroana unui lanţ de restaurante - dar care, în tot acest timp, creşte la sîn un şarpe crezînd că e o fiică, Mildred Pierce e o telenovelă extrem de inteligentă, al cărei conflict generic / arhetipal - mamă martiră contra fiică-scorpie nerecunoscătoare -, alimentat din belşug cu histrionismele şi coincidenţele de rigoare, e subîntins în permanenţă de analiza fină a resorturilor (în primul rînd) socio-ideologice şi (într-o măsură mai mică) abisal-libidinale ale celor două (principale) psihopatologii prinse în luptă. Povestea lui Mildred e, pe scurt, povestea unei false emancipări: tragedia unei femei care pe de-o parte confirmă cu brio, prin ascensiunea ei socială, mitul conform căruia în America nu există oprelişti pentru cine e întreprinzător şi munceşte din greu, iar pe de altă parte rămîne victima unor diviziuni de clasă cu atît mai inescapabile cu cît operează cu maximum de severitate la ea în cap şi - prin fiica ei - la ea în casă. Cu alte cuvinte, mai mult decît pe valorile democratice care au făcut posibilă propria ei ascensiune, Mildred continuă să pună preţ pe nişte valori aristocratice din perspectiva cărora datul ei din coate, pusul ei de ban pe ban, lipsa ei de naturaleţe în exerciţiul privilegiilor de femeie bogată (mai puţin "naturale" pentru ea decît pentru cineva care le-a moştenit în loc să muncească pentru ele), sînt iremediabil vulgare. Ea reuşeşte să facă din fiica ei, Veda, o aristocrată - una culturală: o divă de operă -, dar odată cu banii pe care-i investeşte de-a lungul anilor în talentul ei muzical, îi cultivă involuntar şi dispreţul faţă de vulgaritatea propriilor origini.

Acest coşmar matern este unul clasic: el a fost revelat publicului (american, căci pe el îl vizează în primul rînd) încă din 1941, de către romancierul James M. Cain (Poştaşul sună întotdeauna de două ori, Asigurare pentru moarte). Cunoscut la vremea aceea mai ales pentru abilitatea lui de a descrie acte sordide comise de indivizi sordizi unul asupra celuilalt (şi ţinut minte azi, datorită aceleiaşi abilităţi, ca unul dintre inspiratorii filmului noir), Cain şi-ar fi dorit să i se recunoască şi înţelegerea elevată a forţelor biologice, economice şi ideologice ce determină acţiunile personajelor sale; cu lumea sa ficţională solid întemeiată pe bani, statut şi libido, şi documentată la fel de solid, chiar cu preţul unei oarecare repetitivităţi, pe durata mai multor ani, Mildred Pierce e tentativa lui de mare roman naturalist, la intersecţia dintre Dreiser şi Zola (sau, după cum sugerează criticul de film J. Hoberman, poate chiar dintre Dreiser şi Flaubert), deşi, atunci cînd îşi atinge paroxismul, îmbîrligătura de patologii mamă-fiică ajunge mai curînd la un fel de intersecţie între gotic, operistic şi tabloid. Prima versiune cinematografică datează din 1945, e cu Joan Crawford şi a fost recunoscută de mult, în critica academică americană, ca un nex fascinant de contradicţii interne, rezultate în parte din contorsiunile la care s-au dedat cineaştii pentru a transforma coşmarul american al lui Cain în ceva mai digerabil pentru publicul larg şi, în parte, din decizia lor neobişnuită (la vremea aceea) de a îmbrăca un film "pentru femei" (cum l-a considerat studioul) în hainele stilistice "bărbăteşti" ale filmului noir.

Nu întîmplător, noua versiune e semnată de Todd Haynes, care în momentul de faţă e, probabil, regizorul american non-underground cel mai educat în domeniul teoriei de film. De altfel, melodrama lui precedentă, Far from Heaven (2002), e în fapt o lectură critică a melodramelor lui Douglas Sirk din anii '50, lectură realizată sub forma unei pastişe şi operînd prin scoaterea la suprafaţă a realităţilor americane (rasismul, homosexualitatea) pe care ele le reprimau. Mildred-ul lui Haynes nu e însă, la rîndul său, o critică a filmului cu Joan Crawford (la care nu face trimitere în nici un fel), şi nici a romanului lui Cain. Nu e meta-pop, ci pop-pe-bune - o super-nuanţată traducere filmică a romanului, într-o variantă a stilului clasic hollywoodian care, ce-i drept, e mult mai subtilă decît varianta sa dominantă momentan în Multiplex (unde, atît în filme "de popcorn" ca Rise of the Planet of the Apes, cît şi-n filme "de Oscar" ca The King's Speech, tot ce-i "semnificativ" e subliniat gros, iar arta de a mizanscena - adică de a puncta un lucru sau altul într-un mod discret, numai prin felul în care-ţi desfăşori actorii şi recuzita într-un cadru larg - aproape că a dispărut), dar care rămîne indiscutabil o variantă în uz, accesibilă oricărui public (spre deosebire de forma învechită folosită în Far from Heaven).