Cronică de (mai mult de) cinci rânduri - Ali Khan la Festivalul Enescu, 2011

Divină muzica lui Amjad Ali Khan şi a celor doi fii ai săi, Amaan şi Ayaan. Câtă lumină şi lăsare în sine. Am avut senzaţia că sunt cutia de rezonanţă a coardelor sarod-ului. S-au aşezat pe jos, cu picioarele încolăcite, îmbrăcaţi în cămăşi colorate, cu ochii închişi, cu modestie şi bucurie pe chip. Am închis ochii la rândul meu, am deschis palmele şi am încercat să-mi amintesc unde sunt. Mi-am văzut corpul schematizat aşa cum apare în manualele de anatomie uneori. Ştiam că e al meu şi că ce se desfăşura în faţa mea era un proces de bobinare. Mă înfăşura sunetul. În mişcarea lui descria o sferă. Nu foloseau cuvinte, ci sunet curat, cel mult silabe. Ca o privire adâncă şi prelungă în celălalt, acolo unde te găseşti şi pe tine. Câtă recunoştinţă am simţit în ei pentru ceea ce am trăit împreună. Mi se părea că am în faţă un mister. Mi-am dorit o noapte ca aceea despre care au povestit că s-a întâmplat, în care să cânte fără întrerupere de la 10 seara la 5 dimineaţa, sub un cer liber, când vântul bate uşor.