Şi amiciţiile muzicale iscate de festival sunt un capitol special, care îşi conturează saga în paralel cu traseul ultimelor zile din ediţia 2011: comentarii, discuţii, fotografii, priviri complice, păreri, aprobări, dezacorduri, critici, bisericuţe în care rar cineva e de acord cu altcineva. Şi bineînţeles, cea mai în vogă reţea de socializare a momentului. Mă bucur că mulţi dintre prietenii de pe peretele meu au în general cam aceleaşi opinii cu mine. Şi cînd nu au, ne contrazicem amiabil şi civilizat. De exemplu, n-am avut nici o şansă cu Beatrice (o ştiţi, e celebră după concertul Barenboim, a fost strălucitoare) cînd a venit vorba de ochii lui Vadim!
Monica N reuşeşte să-i smulgă lui Zubin Mehta un sincron, e ca şi cum l-ai prinde pe Dumnezeu de-un picior, pentru că maestrul declarase nervos că nu dă interviuri în România. Asta deşi Marius Constantinescu avea fixat de vreo lună interviul cu el. Poate l-o mai fi îmbunat Doctor Honoris Causa de azi la Conservator, cine ştie. Promit că o să vă povestesc într-o zi cît de greu e să fii jurnalist printre super-staruri! Şi să nu uit, Monica N, ai o primă! E al treilea DHC pe care Universitatea de Muzică din Bucureşti îl acordă în acest glorios septembrie unor mari personalităţi muzicale ale timpului nostru, după Alfred Brendel şi Daniel Barenboim. Cred că dincolo de planul gloriei unei instituţii sau a unei persoane, asemenea decernări au o însemnătate mai adîncă, în prisma universalităţii artei sonore, pentru care marele Enescu s-a zbătut atît, toată viaţa lui.
Missa Johnouchi astăzi (20 septembrie 2011)la muzicile lumii de la Sala Radio. Japoneza e artist UNESCO pentru pace şi are ceva infantil şi rupt de realitate atunci cînd vorbeşte despre muzică. Cu participarea Traffic Strings va cînta muzici ciudate - în programul ei toate piesele au sonoritate de haiku şi vă invit din inimă să mergeţi să le vedeţi. Cum zice colega mea Andreea T, secţiunea World Music din festivalul Enescu e cu siguranţă cea mai fantezistă ofertă!!!! de călătorie!
Mă unge pe suflet un link postat tot pe FB de o altă amică (mulţumesc Harieta!) în care un instrumentist din Royal Liverpool Philarmonic Orchestra îşi notează pe blogul personal impresiile după concertul de la Bucureşti, pe lîngă inevitabila întîlnire cu Casa Poporului şi o alta, mult mai bizară, pentru mine de data asta, cu.. Jean-Claude Van Damme! Şi Mister trumpeter Ball n-a văzut decît două concerte la Bucureşti: There was no chance of leaving this stage without giving the crowd more; I think they would have lynched us. Citiţi aici http://brendanball.com/ Eu, nu mai zic nimic.
Mă întorc la pomul lăudat şi concertul de aseară, luni 19 septembrie 2011, şi super starul Vadim. N-a fost aşa cum trebuia să fie. S-o luăm pe căprării! Mai întîi, concertul în sine. Re Majorul lui Piotr Ilici e cum spuneam, un şlagăr absolut, care are şi de mult de suferit din motivul acesta. Cel mai cîntat şi mai cunoscut concert din istoria muzicii pentru vioară şi orchestră umple întotdeauna sălile. Are muzică frumoasă, patetică, mult sentiment şi cadenţe care-l vor tenta pe orice violonist să cadă în firescul păcat de a-şi etala tehnica. În discoteca oricărui meloman există înregistrări de excepţie a acestei muzici emoţionale, pe o plajă largă de la Jascha Heifetz la Janine Jansen. E de la sine înţeles de ce jumătate din Bucureşti şi-a dorit să fie în sală, mai ales că era vorba de un super-star de talia lui Vadim Repin, sub bagheta altui star, Zubin Mehta, la pupitrul unei orchestre star. Şi să fim bineînţeleşi, Vadim chiar e un star internaţional la ora actuală. Numai că nu i-a prea ieşit aseară ca în cele două înregistrări de referinţă pe care le are în acest concert, una cu Gergiev şi Kirov (actualul Mariinsky) în 2003 la Philips şi un Erato mai de tinereţe cu Krivine şi London Symphony Orchestra. De vină sala şi acustica ei, clar, Zubin Mehta era pur şi simplu furios la repetiţii şi nu în ultimul rînd numărul repetiţiilor împreună. Chiar dacă ai o orchestră fantastică de talia Filarmonicii din Israel şi un star ca Vadim Repin, chimia nu se leagă simplu întotdeauna. Aşa că am avut de-a face cu o interpretare superficială, grăbită, cu decalaje între solo & tutti, cu pasaje solo martelate într-o manieră inexplicabilă, salvate doar de experienţa teribilă a celor doi mari maeştrii de pe scena sălii Palatului. Sala a fost însă... fenomenală... o sală plină ochi, cum n-am mai văzut în 2011 la vreun concert, o sală care a aplaudat isteric chiar după prima parte, cred că iar i-am văzut pe prietenii noştri chinezi pe rîndurile 28-29, ca şi cum totul ar fi fost mai mult ca perfectul. Vadim Repin se achită zîmbind de imperativul bisului, cu un foarte funny fragment paganinian din Carnaval de Venice, toată lumea e fericită, urale, braavo, bis, ura şi la... aeroport! cel mai bine a concluzionat un prieten muzician - şi mare muzician, credeţi-mă, care spunea la pauză: cred că vrea să-şi vîndă vioara, de-aia a cîntat aşa!
Să nu uităm încă ceva. Enescu, cel a cărui nume îl poartă festivalul căruia îi dedicăm zilele, nopţile, gîndurile şi iubirea noastră a detestat pur şi simplu acest concert pe care a fost nevoit să-l cînte de sute de ori, pe toate scenele lumii, în turneele obositoare care i-au smuls timpul pe care şi l-ar fi dorit dat doar compoziţiei. Cred că un muzician de profunzimea lui George Enescu a refuzat să scrie un concert pentru vioară exact din acest motiv, deşi a fost unul dintre cei mai mari violonişti ai timpului său, alături de Eugene Ysaye, Jacques Thibaud, Carl Flesch sau Fritz Kreisler. Tocmai pentru că îl pur şi simplu îngrozea teribil perspectiva de a scrie ceva facil şi siropos, care să-i fie cerut în toate concertele sale prin lume. Şi încă o dată, să fim bineînţeleşi, Vadim Repin e un star. Personal, îi iubesc înregistrările, între care un delicat Sibelius, un profund Brahms şi minunata muzica de cameră înregistrată cu Lugansky, în special în Franck, înregistrări care sunt nişte minunăţii sonore absolute. Dar aseară n-a fost chiar aşa cum trebuia să fie... dar mă întreb, mai contează dacă toată lumea e mulţumită...?
Absolut admirabilă partea a doua cu Simfonia a 4-a de Ceaikovski a ansamblului Israel Philarmonic Orchestra, dirijat de Zubin Mehta. Încă dinaintea momentului Repin, prima lucrare a serii, Andante Cantabile pentru violoncel şi orchestră op. 11, devoalează pasiunea pe care maestrul ce vine la Enescu din anii '60 o are pentru Ceaikovski. Extraordinară interpretare, cu majestate regală şi tragism bine dozat de bagheta lui Zubin Mehta, un muzician cu alură de monarh absolut, de care chiar n-ai cum să nu te îndrăgosteşti. Bisul, prezentat de maestru publicului în limba română, adînceşte senzaţia că da, la Bucureşti, septembrie e zodia Ceaikovski.
Da, zodia Ceaikovski, chiar dacă diseară (20 septembrie 2011) marele pianist israelian Yefim Bronfman, ne va proiecta în lumea mult mai profundă a gîndirii brahmsiene, cu Concertul nr. 2 pentru pian, iar magul Zubin Mehta ne va descifra a cincea mahleriană, cu un preludiu reverenţă la George Enescu, Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în La Major op. 32. Iată o variantă de referinţă cu Filarmonica ieşeană şi marele Ion Baciu:
(Credit foto: Ioana Chiriţă, TVR)
(Cătălin Sava este coordonatorul Agendei Festivalului Enescu 2011 difuzată pe TVR Cultural, TVR 1 şi tvr.ro.)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2011 aici..