Dar acest film este mult mai mult decât teatru filmat. Scopul său principal, acela de a o celebra pe coregrafa germană, este mai mult decât atins, iar unul din aspectele cele mai importante este că regizorul german reuşeşte asta într-un stil care i se potriveşte şi persoanei omagiate: diferit. Pina este foarte departe de un documentar biografic obişnuit, stând la distanţă de tipologia aproape impusă de reportajele de televiziune. Regizorul nu caută contextul, ci începe direct cu rezultatul. Prin rezultat, cu ajutorul mărturiilor dansatorilor, stabileşte şi contactul emoţional, găseşte şi detaliile, defineşte arta Pinei şi prezintă câteva interpretări şi caracteristici ale (creaţiei) acesteia. Astfel avem ocazia să aflăm inspiraţiile artistei, relaţiile ei cu ceilalţi membrii ai trupei, modul în care personalitatea ei i-a ajutat pe aceştia să se autodepăşească, să performeze. Iar când vine vorba de opera ei, suntem ajutaţi să înţelegem viziunea Pinei şi, fără să ni se ofere prea multe explicaţii, să ne imaginăm care a fost traiectoria ei pe scenele lumii.
De la aceeaşi "familie" de dansatori aflăm şi părţile, să zicem, negative ale artistei. Fără să fie atât un reproş, cât o combinaţie ciudată de admiraţie şi părere de rău, o dansatoare îşi aminteşte de cât de mult lucra artista şi cât de mult a încercat să o înţeleagă. Sunt doar 20 de secunde, netratate diferit de secundele celorlalţi, dar aceste momente de îndoială au puterea unei răsturnări de situaţie dintr-un thriller. La fel, mărturia unei alte colege că a stat sub privirile Pinei mai mult decât a stat sub privirile mamei sale (mai mult de 20 de ani) poate fi mai emoţionantă decât multe momente din filmele (bune) destinate vizionării în familie. Este uimitor cât de mult spun toate aceste mici interviuri despre cine, ce, cum, unde este Pina.
Şi lucrurile bune nu se opresc aici. Pina nu este dependent de 3D, dar se foloseşte de noua dimensiune pentru a se desăvârşi, dar şi pentru a contrazice foarte multe păreri legate de utilitatea ei. Nu, 3D-ul nu este nici el dependent de filmele de animaţie, horrorurile uşor anemice sau blockbusterele pline de efecte. Corpul uman aşezat într-un spaţiu ofertant (fie creat, fie doar descoperit) este de ajuns pentru ca deranjul de a sta cu nişte ochelari pe nas în sala de cinema să fie mai mult decât răsplătit.
Subtil şi foarte curat în folosirea 3D-ului, Pina depăşeşte cu mult ceea ce Hollywood-ul are să ne ofere, dar asta s-a auzit prea puţin, fiindcă filmul nu dispune de banii necesari unei campanii asemănătoare cu a unui blockbuster. Cu toate astea, Parada Film, distribuitorul filmului în România, a dus o campanie lăudabilă pentru promovarea acestuia pe Internet. Nu a primit foarte mult ajutor de la responsabilii cu programele multiplexurilor, dar, chiar şi aşa, cred că Pina este un succes, care fără să fie o bombă de box office, rămâne capabil să transmită un mesaj de încurajare celor care vor să diversifice oferta de film de pe piaţa românească.