Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Melancholia

Plenitudinea luminoasă a revelaţiei nihiliste - Melancholia


Andrei Gorzo

Dilema Veche, octombrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O cine-pictură vizionară despre sfîrşitul vieţii pe Pămînt (în urma unei coliziuni cu o altă planetă), Melancholia lui Lars von Trier dă expresie v-am-zis-eu-vouă-lui lăuntric - lucid-extatic, rece-triumfător, suprauman - al cosmo-depresivului confirmat în toate intuiţiile sale: da, viaţa de pe această planetă e rezultatul unui accident; da, ea poate fi eradicată cu aceeaşi uşurinţă şi aceeaşi lipsă de temei; nu, nu există altă mîntuire decît împăcarea cu acest fapt şi cultivarea unei aprecieri estetice a sfîrşitului. Acesta e parcursul eroinei lui von Trier, Justine (Kirsten Dunst), care la începutul filmului e paralizată de depresie şi de premoniţii, dar care învaţă să se abandoneze sfîrşitului - adică Sfîrşitului, extincţiei totale, fără nici un rost în nici un plan divin - ca unui sublim rapt cosmic. Parcursul lui Justine contrastează cu parcursul surorii ei, Claire (Charlotte Gainsbourg), care începe puternică şi echilibrată - soţie, mamă, soră mai mare - şi sfîrşeşte în lacrimi, iar parcursurile amîndurora contrastează cu al soţului lui Claire, John (Kiefer Sutherland), al cărui optimism de tip eu-bărbat-puternic-iar-ele-femei-slabe face faţă evenimentelor mult mai prost decît morbiditatea uneia şi vulnerabilitatea celeilalte.

În al doilea din cele două acte în care von Trier îşi împarte filmul (intitulîndu-le "Justine"şi "Claire"), cele două surori plus John plus copilul acestuia sînt practic singuri într-un castel cu aer european (filmat în Suedia) aparţinînd bărbatului. În actul întîi, a cărui acţiune pare să se desfăşoare înainte de descoperirea planetei care ne va distruge, castelul găzduieşte o nuntă cu mulţi invitaţi, dar, în pofida referirilor la marea firmă de publicitate pentru care ar lucra mireasa Justine, acest beau monde este în bună măsură unul indeterminat socio-psihologic şi cultural-geografic: castelul pare european, dar pentru uzul poveştii s-ar putea afla şi în America; Justine e jucată de o actriţă americană, părinţii ei - de actori britanici (Charlotte Rampling şi John Hurt), sora ei - de o actriţă franceză, cumnatul ei - de un alt american, şeful ei - de un suedez; toţi vorbesc numai engleza, unii cu accente posh-britanice, alţii cu accente posh-nelocalizate; şi aproape toţi se comportă excentric (mama eroinei dispreţuieşte făţiş tot ce vede, tatăl ei e refugiat în senilitate, şeful ei o hărţuieşte cu o chestiune de serviciu şi-şi umileşte grotesc un alt subaltern), deşi, în momentul acela, din cîte se înţelege, numai eroina are scuza că e tulburată de condiţia planetei. Partea asta de marionetărie crispată-smucită (filmată din mînă), cu păpuşi monstruoase reprezentînd burghezi, evocă Festen al lui Thomas Vinterberg, în timp ce castelul, cu peluza lui geometrică şi indeterminarea lui diegetică, evocă Anul trecut la Marienbad, iar deambulările nocturne ale miresei, în amestecul lor de greaţă existenţială şi haute couture, evocă unele dintre filmele lui Antonioni. Dar, încă din titlu (care e şi titlul unei gravuri de Dürer), şi imediat apoi din prolog (o serie de tablouri vivante în ralanti, identificate mai tîrziu drept premoniţii ale eroinei), iar apoi dintr-o secvenţă în care Justine răsfoieşte nişte albume de artă, filmul îşi revendică o altă filiaţie - una picturală. Tablourile vivante din prolog au coloritul eclatant şi mizanscena glossy-suprarealistă ale unora dintre fotografiile - arătînd ca nişte tablouri fotorealiste - realizate de artistul american Gregory Crewdson. Atunci cînd silueta neagră a castelului se profilează pe un cer violent sau atunci cînd peste întregul domeniu se coboară ceaţa, referinţa este romanticul german Caspar David Friedrich. Atunci cînd, în toiul nunţii, mireasa se refugiază într-o baie fierbinte, ea devine Ofelia prerafaelitului John Everett Millais, iar atunci cînd Claire o găseşte tolănită în pielea goală pe malul unui lac, privind cu ochii împăienjeniţi ca de voluptate spre cerul nopţii şi parcă absorbind în tot corpul asigurările de anihilare care vin de acolo murmurate numai pentru ea - o nimfă aflată în armonie cu teribile forţe telurice şi uranice -, e ca un nud de Paul Delvaux reconstituit de Crewdson într-o mizanscenă à la Friedrich.

Melancholia e o dramă metafizică - o dramă a accederii la lumina revelaţiei totale, care aici e revelaţie nihilistă - construită în primul rînd plastic (ceea ce în limbaj filmologic e sinonim cu "expresionist"). Dacă, în actul întîi, von Trier se împrumută într-o doară din apanajele tradiţionale ale dramaturgiei şi epicii realiste - observarea ritualurilor sociale (nunta), trimiterile la o lume din afara castelului, în care personajele au profesii recognoscibile (publicitatea) ş.a.m.d. -, în actul doi debarasează scena de piesele scîrţîitoare ale acestei aparaturi de împrumut, reducînd totul la kammerspiel-ul oarecum bergmanian, dar mult mai puţin verbos, al transferului de putere dintre cele două surori, şi, în ultimă instanţă, la cum arată ochii lui Kirsten Dunst în lumina terminală (şi foarte subtil modulată) a zilei care nu mai e zi şi a nopţii care nu mai e noapte. Melancholia e o posibilă capodoperă.




 Toate articolele despre Melancholia


11 comentarii

  • idiotenie de film
    andrei popovici, 18.10.2011, 11:57

    E un film in care nu se intampla nimic. De fapt se intampla. In primele 5 minute se caznesc unii cu o limuzina sa ia o curba pe un drum ingust. Timp de 5 minute tot dau cu limuzina inainte , inapoi, inainte , inapoi, inainte, inapoi. Evident intarzie la propria nunta vreo 2 ore si cand ajung la nunta ghiciti ce se intampla? Mireasa in loc sa intre in sala de nunta se duce sa isi vada calul. Si tot asa continua jumatate de film cu mireasa care mai bine era internata la ospiciu.

    O porcarie de film ce nu merita a fi vazuta decat cu alti oameni subiect al unui concurs "Cine cedeaza primul?"

    • RE: idiotenie de film
      knt, 19.10.2011, 10:17

      textul acesta l-ai putut citi pana la capat sau si asta ti-a dat dureri de cap?


    • RE: idiotenie de film
      popei androvici, 19.10.2011, 12:10

      Amice - norocul nostru, si la limita si al tau, e ca nu tu esti masura tuturor lucrurilor.
      Pe scurt: iar ai gresit cinema-ul.

  • Cauta si vei gasi?
    A., 24.10.2011, 12:05

    Tare 'cautata' recenzia asta. Chiar si von Trier a spus ca filmul e mai ales un studiu despre depresia clinica (si, probabil, un bun prilej de catharsis pentru el). Bine, omul aduce si tot limbajul lui cinematografic (care place unora), plus cred ca e greu pentru unii (autorul articolului, de exemplu?) sa nu caute - mai mult decat ar fi cazul - in Melancholia teme folosite in Anticrhist. Este acelasi regizor, dar, totusi...

    Dar, na, daca asta ne place, putem sa o ardem meta-fizic si mega-simbolistic pana la sfarsitul lumii(!).

  • Platitudinea obscura a lui 0 barat
    Michel Houellebecq, 21.11.2011, 18:42

    In loc de pretiozitati de genul „cultivarea unei aprecieri estetice a sfarsitului”, care, btw, nu constituie o analiza si nu comunica nimic (poate doar „poetizeaza” o stare a emitatorului, total nefolositoare pentru receptor), Andrei Gorzo ar fi putut spune pur si simplu „Mi-a placut, dar nu stiu ce si de ce”, scutindu-ne pe toti de raportarile sale non-analitice (si foarte lungi) la un fecaloid conceptual si la o lipsa totala de continut, impachetata frumos in imagini cu iz post-rock, scoase cu forcepsul din efectul pastilelor pe care le ia de vreo trei ani nenea Lars von Trier.
    Gorzo a lungit-o inutil, incercand sa faca hermeneutica pe marginea unor nimicuri din capul unui om terminat. Macar a reusit sa ne povesteasca cum arata pe pelicula fecalele mentale ale lui Lars von Trier: ca intr-o istorie a luminii si intunericului in pictura scrisa de un psihotic. Adica ba clar, ba neclar, ba clar-obscur, ba bezna. Si niste muzica dramatica in fundal. Si un pic de bla-bla cu Kirsten Dunst. Cam atat.
    Daca s-ar spune ceva (in sfarsit! de rau) despre „Melancholia” ar fi bine sa nu se cada in demontarea pretentioasa a mult-zgomot-pentru-nimic-ului, caci s-ar cadea in capcana in care au cazut prozelitii :) . Pe scurt, asa-zisul film e o insiruire de coagulari imagistice scuipate in camera din psihoza regizorului (marele regizor). Nu au prea mare legatura intre ele si nici sens, decat, eventual pentru terapeutul marelui regizor. Nu prezinta interes analitic, nu transmit nimic si nu imbogatesc cu nimic nici arta cinematografica, nici pe bietul fraier din fata ecranului. E ca si cum marele regizor ar fi pus cap la cap, aleatoriu, raspunsurile lui (sau ale prietenilor lui emergenti) la testul Rorschach. S-a dorit un rezultat pretentios, insa a rezultat o fanfaronada jalnica, din care puteau lipsi 99,99% din cadre. Singura sansa pentru un rezultat decent ar fi fost pastrarea doar a primelor cadre (cele still si in slow-motion, de dinainte de inceperea propriu-zisa a filmului).
    De ce filmul asta a avut un dubios succes? 1. Pentru ca exista multi fani nostalgici ai cartilor de colorat, iar filmul are culori frumoase; 2. Pentru ca exista multi farisei intelectuali (conform unei reguli de genul: daca esti copywriter iti place David Bowie, daca esti fariseu intelectual iti plac filmele „ciudate”, „depresive”, „necomerciale” si „cool” etc); 3. Pentru ca exista multi sociopati – sa le zicem „douamiisti” (google it) – care elogiaza estetica non-esteticului, nivelul scazut de inteligenta, sabloanele, plictisitorul (a nu se confunda cu plictisul!), gangaveala (confundand-o cu un proces creativ), mimarea nevrozei, psihozei, depresiei sau doar nevoia de nevroza / psihoza / depresie. Aveti mari sanse ca restul motivelor sa le gasiti la „Coltul misoginului”, pentru ca, sa nu ignoram acest trist adevar – aceasta afurisenie cinematografica poate sa iti placa doar pentru ca esti femeie (deci sensibila :) ).
    Hai sa lasam balta fariseismul si sa privin ultima pseudo-creatie a lui von Trier la adevarata sa „valoare de piata”. „Melancholia” nu contine si nu transmite niciun mesaj. E o teapa intelectuala pentru toti pretiosii tristi si plictisitori (hipster e un cuvant urat?).
    Iar pentru starletele criticon-ului, pentru marii hermeneuti, LOL-interesanti, falsi exegeti si intelectuali am cateva mesaje: Mantuirea nu se afla intr-o estetica indoielnica. Nici tratamentul si vindecarea (pentru asta exista psihiatri sau terapeuti). Nici nimicul. Nimicul e pur si simplu nimic.


    • RE: Platitudinea obscura a lui 0 barat
      Andrei Gorzo [membru], 22.11.2011, 18:17

      Felicitări, aţi scris un pamflet/exerciţiu de invectivă musculos (deşi cam dependent de steroizi lingvistici pe bază de fecale, scuipat şi ce-aţi mai pus pe acolo). Păcat că nu conţine nimic demn de numele de gîndire (nici stereoizii, nici descrierile nasty-colourful-stereotipe ale femeilor, copywriterilor, douămiiştilor etc. nu se califică), ceea ce-l face useless ca improvement/corectură a bietei mele cronici de întîmpinare (oricît de slab s-o prezenta şi ea la acest capitol). E doar un cri de coeur - cum este, în aprecierea dvs., şi filmul lui von Trier, cu diferenţa că acesta din urmă scoate, totuşi, mai mult din supărarea lui.

      • RE: RE: Platitudinea obscura a lui 0 barat
        Andrei Gorzo [membru], 22.11.2011, 18:29

        Şi, ca să vă dau şi eu un sfat, măcar hotărîţi-vă dacă von Trier e un psihopat autentic (cum sugeraţi de două ori) sau unul prefăcut-închipuit (cum vă răzgîndiţi cu cîteva rînduri mai jos). Evident, asta dacă insistaţi să puneţi problema la acest nivel.

        • RE: RE: RE: Platitudinea obscura a lui 0 barat
          Michel Houellebecq, 23.11.2011, 18:18

          1: Imi cer sincer scuze pentru faptul ca am fost onest si pentru ca am folosit un limbaj direct. In cele de mai jos nu voi folosi pers. a II-a plural din moment ce suntem de aceeasi varsta si mie personal nu imi plac excesele, cu atat mai putin cele de politete. Pentru a nu se pleca de la o premisa falsa, mai trebuie mentionat ca te consider unul dintre putinii din breasla ta care are ceva de spus si care o face chiar foarte bine, in marea majoritate a cazurilor. Insa cazul acesta este o exceptie.
          2: Eu criticam o abordare a unui critic de film. Si aici e o nuanta importanta – criticam abordarea, nu cronica / recenzia in sine. In opinia mea pretinsa „cronica” / „recenzie” este foarte reusita, insa ea in sine, ca text, nu in raportare cu produsul analizat. De aceea este o proza scurta, o opera de fictiune. Respectivul text nu se incadreaza in bornele definitiei de dictionar pentru termenii „cronica” sau „recenzie”, in care elementele cheie sunt „analiza”, „apreciere critica” sau „comentariu critic” („critic” e sinonim cu „analitic”!). Scriitura ta nu este o analiza – de aceea o consider complet falsa si neadecvata. Autorul ei nu se afla in cautarea adevarului, ci a punctelor de intersectie intre fantezia proprie si presupusa intentionalitate a unei creatii artistice. Desi e depasita, probabil ca lucrarea „Punctul de Vedere” a lui Jap Lintvelt ar fi un instrument folositor si ar aduce multe lamuriri.
          3: Am spus psihotic, nu psihopat.
          4: Nu inteleg de unde reiese nehotararea in privinta sinceritatii lui Lars von Trier (problema cu „prefacut-inchipuit”). Daca e vorba de pasajul cu ce s-a dorit si ce-a iesit, probabil ca nu s-a observat ca am folosit un impersonal. Un psihotic este un psihotic, punct. Nu exista psihotici prefacuti, ci doar “oameni-mici-si-saraci-cu-duhul” prefacuti. Oamenii cu o structura solida nu au nevoie sa se prefaca.
          Aveam certitudinea ca e foarte clar ca mesajul negativ (nu negativist!) nu se adreseaza lui Lars von Trier. Nu cred ca ar vrea vreunul dintre noi sa fie in pielea si in creierul lui si, in plus, este un om care chiar TREBUIE admirat.
          5: Nu inteleg de ce se confunda, pe de o parte, vinovatul-creator cu vinovatul-consumator, iar pe de alta parte, vinovatul-creator cu vinovatul-producator. Singura vina a lui von Trier in toata ecuatia este ca – narcisist fiind – a acceptat sa se dea in stamba. Dupa „director” si „writer” mai exista o lista lunga, incepand cu „producer”. Produsul final apartine si lor, intr-o foarte mare masura. Trebuie inteles ca „Melancholia” are ca fundatie problemele psihice ale lui Lars von Trier, insa produsul final nu mai are de-a face cu asta – el a trecut prin toate etapele de productie.
          Critica mea asupra produsului final era orientata asupra produsului in sine, pe de o parte, iar pe de alta parte asupra celor care au abuzat de narcisistul depresiv. N-ai cum sa condamni un om bolnav pentru ca se manifesta conform tiparului bolii – e ca si cum ai face observatie unui om racit pentru ca stranuta.
          6: Mai este un element din ecuatie pe care il criticam – consumatorul. De ce oamenii reactioneaza atat de puternic atunci cand vine vorba de ce face sau produce un dezechilibrat? Unul dintre raspunsuri este: exista o categorie de fiinte umane, care imita amibele in tot ceea ce fac si care au mare nevoie de dezechilibrul altora. Ei cumpara dezechilibru si se extaziaza in fata dezechilibrului. Oamenii astia sunt dezgustatori si nu trebuie incurajati. Tu i-ai incurajat. De aceea te-am criticat pe tine, de aceea m-am adresat lor in limbajul pe care il inteleg - dezechilibrat :) .
          Am trai intr-o lume mai buna daca nu ar mai exista oameni mici care cauta inefabilul si transcendentul in nevroza sau psihoza vreunui nefericit.
          7: Generic, mesajul se adresa pretiosilor, demagogilor si tuturor celor enumerati in penultimul paragraf din interventia initiala, cu alte cuvinte fake-urilor sau, daca vrei sa folosim o intertextualitate din domeniu, filistinilor (v. Jim Jarmusch, „Dead Man”). De ei e plin si ei au distrus tot ce le-a stat in jur, de la arta la discurs, de la educatie la productie. Ca produs ce se supune legilor pietei, acest film a fost facut pentru ei. Lars von Trier a avut inteligenta deosebita sa le-o traga si cu „Antichrist”, dedicandu-l lui Andrei Tarkovsky, si cu „Melancholia”, afirmand ca e primul lui film care nu-i place. Dar fazele astea au fost prea subtile si interpretate – repede – drept strategii de marketing. In plus: nu numai el a facut filmul asta (observatie trecuta cu vederea aproape invariabil)! Scuze daca par laconic, dar incerc sa ma incadrez „on topic”.
          8: Cine emite judecati ar trebui sa faca o clara distinctie intre produs si ce crede el despre produs, pentru a nu ajunge sa-si analizeze propriile opinii. De asemenea foarte important: sa nu confunde disfunctiile psihice si mecanismele de aparare cu spoiala artistica, ce se uziteaza pentru obtinerea unui produs artistic, care se doreste a fi si vandabil; sa nu confunde reactiile afective proprii cu judecatile de valoare; sa nu amestece mesajul propriu cu mesajul initiatorului produsului analizat; sa nu confunde analiza cu relatarea.

          Cu stima,
          Michel Houellebecq


          • RE: RE: RE: RE: Platitudinea obscura a lui 0 barat
            Tudor, 24.11.2011, 16:06

            Şi eu îl consider pe dl. Gorzo un cronicar de valoare, mai ales atunci când foloseşte un limbaj mai puţin înţesat cu preţiozităţi, cu referinţe culturale. Îi respect cultura vastă şi, probabil, solidă, dar într-o cronică riscă să facă textul greu de urmărit, de digerat (o spun cu riscul de a fi considerat incult, necioplit). Din comentariul d-lui M.H. susţin cu "tărie" punctele 2 şi 8. Întâmplător, am semnalat şi eu problema într-un comentariu anterior, mult mai scurt şi mai puţin argumentat ("Uimire").

  • si alte pareri
    soniasofia, 01.12.2011, 23:52

    super ok raspunsul lui gorzo la "obiectiile constructive" aduse de marele public. bravo!
    nu m-au deranjat referintele culturale din cronica. da, ok, unele pot fi considerate interpretari "subiective", poate silueta neagra a castelului pe cerul violent poate avea ca referinta si alt romantic decat Caspar David Friedrich but that's not the point. pentru receptorul (ca tot zicea uelbec) non agresiv si neinsteric, cronica asta sta foarte bine in picioare si te poate ajuta in eforturile tale personale de a decoda filmul. mersi gorzo.

  • frumos!
    User , 20.05.2012, 13:51

    Docta, bine structurata si savuroasa recenzie. A fost o placere sa o parcurg .

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Lars von Trier. Imaginea femeii în Trilogia Depresiei, Mădălina Pojoga
 Topuri 2011 (I), Andrei Gorzo
 Dramă incertă - Melancholia, Dan Angelescu
 Melancholia şi povestea personală, Gabriel Avăcăriţei
 Iadul interior banalizează iadul de afară - Melancholia, Cezar Paul-Bădescu
 Toate articolele despre Melancholia


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer