Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Berlin, 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Palmares alb/negru - Berlinala, 2012


Irina-Margareta Nistor

februarie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Da. Aşa ar putea fi rezumată Ceremonia de închidere şi mai ales lista premianţilor!
 
Legea seriilor! Filmele fără culori fac furori, de câteva luni încoace, de la ultra rafinatul The Artist, şi până la o bijuterie şlefuită cu grijă, ca Tabu, nu al lui Murnau, din 1931, (prezentat în 2011, tot aici), ci al portughezului Miguel Gomez, iniţial critic de cinema, prin urmare aluzia la titlul cult nu e deloc la întâmplare. O poveste pasională, într-o Africă de altă dată, colonială, cu o muzică tulburătoare şi o împătimită a Cazinoului de la Estoril, iată o combinaţie ingenioasă care a primit ca răsplată distincţia Alfred Bauer, ce poartă numele fondatorului Berlinalei (şi care i-a revenit acum 2 ediţii lui Florin Şerban, pentru Eu când vreau să fluier, fluier). Realizatorul s-a arătat uşor contrariat, el categorisindu-şi producţia drept una retro. E drept că şi Juriul FIPRESCI a căzut în mrejele colegului de breaslă şi e o dovadă de mare discernământ.
 
Menţiunea specială care s-a lăsat tot cu un Urs de argint a plecat cu o clientă în preferinţa juriilor, Ursula Meier pentru La fille d'en haut / Sora care e mai puţin deprimant decât precedentul Home de la Namur, dar se opreşte tot la existenţa jalnică a două personaje, o prostituată cu jumătate de normă şi un puşti antipatic şi un hoţ ordinar, tratat însă cu simpatie. Ce ne-am face, în ultimii ani, fără lumea înterlopă, cea mai mizeră (gangsterii păreau nişte gentlemeni pe lângă scursurile începutului de mileniu), boarfe, închisori cu deţinuţi dezgustători, cafteli de o violenţă inimaginabilă şi mahalagisme între cupluri sau generaţii? Am rămâne probabil fără scenarii. Noroc cu arhiva de altă dată!
 
Ursul de argint pentru cel mai bun scenariu, din fericire, a ajuns la Nikolaj Arcel şi Rasmus Heisterberg pentru En kongelig affære / A Royal Affair, o peliculă daneză, care pare britanică, despre un doctor neamţ, care încearcă să modernizeze o societate despre care n-am fi crezut că, în urmă cu două secole şi jumătate, exercita cenzura şi reteza capete (o formă de pedeapsă, la propriu capitală, omniprezentă în selecţie, indiferent de secţiune). Premiul pentru cel mai bun actor a ajuns tot aici, regele schizofren, interpretat de Mikkel Boe Følsgaard, care şi în realitate pare că are un oarece defect genetic. (Americanii au avut aceeaşi soartă ingrată ca la ediţia 61, când Margin Call n-a luat nimic. Şi acum, excelentul Jane Mansfield's Car ar fi meritat cu prisosinţă un Moş Martin pentru Robert Duvall sau pentru Billy Bob Thornton, care cumula funcţii, fiind şi în faţa şi în spatele aparatului de filmat, la indicaţii, cu adevărat preţioase, dar las că vin ele Oscarurile din 2013!)

Şi dacă am avut un nordic, alb ca laptele, pentru contrast, cum era de fapt extrem de previzibil, a înduioşat minora congoleză ciocolatie amăruie, Rachel Mwanza, care joacă impecabil în Rebelle, şi de la care am aflat că, pe timpul filmărilor, a reuşit să înveţe să citească, dar şi de la regizorul asiatic, stabilit în Canada: Kim Nguyen, care şi-a imaginat morţii-fantome, care populează visele şi halucinaţiile bietei copile. Păcat însă de Nina Hoss, care este sublimă în Barbara, pentru care a "împuşcat" un urs regizorul Christian Petzold, dar ar fi fost cazul să ia şi actorii, care au recreat atmosfera cumplită, în care trebuia supravieţuit într-o teroare de neimaginat, din perioada comunistă (cea care, spre deosebire de cea nazistă, e lăsată să fie cuprinsă de uitare, sau trecută între paranteze!)
 
La imagine, premiul a mers spre autohtonul Lutz Reitemeier, pentru chinezescul estetic reuşit, uşor cam încâlcit, şi foarte sângeros (cum altfel?) Bai lu yuan / Câmpia căprioarei albe.
 
Grand Prix-ul juriului şi el uşor de ghicit, ungurescului Csak a szél / E doar vântul, despre conflictul etnic cu romii, de la graniţa cu România (?!).
 
Pe un subiect relativ asemănător şi pornit de la o dramă adevărată este mult mai credibilul documentar al lui Philip Scheffner Revision, despre doi ţigani, confundaţi cu nişte... mistreţi, la o partidă de vânătoare, de către nişte germani, care au avut grijă să muşamalizeze oroarea. Nu intră în concurenţă cu cel al lui Bence Fliegauf, dar aşa, ca idee! Sigur că maghiarul a plecat şi cu recunoaşterea Juriului ecumenic, şi al Amnesty International, dar la o asemenea temă se merge la sigur, punct ochit punct lovit, dar, Doamne, ce m-a plictisit!
 
Ursul de aur a plecat la zdup, aş zice, în Italia, la fraţii Taviani pentru Cesare deve morire / Cezar trebuie să moară. Sărmanul Shakespeare s-a răsucit cu siguranţă, de două, ori în mormânt: mai întâi că au ajuns să-l declame criminalii de drept comun şi în al doilea rând că, la centenarele şi prestigioasele Studiouri Babelsberg s-a turnat, destul de recent, Anonymous, în care îi este negată însăşi existenţa marelui bard! Invidia îl urmăreşte şi Dincolo!

De supărare, m-am dus să mă plâng lui Billy Wilder, la barul care-i poartă autograful pe firmament şi am comandat o Salată Cezar, într-un gest canibalic, la adresa marelui... înfrângător, de ciudă pe Fraţii Taviani, pe care îi îndrăgisem cândva şi un cocteil "Love in the Afternoon" (triplusec, gin, lămâie verde, suc de rodie, o frunză de mentă pudrată cu zahăr şi o feliuţă de pepene galben -- altă reţetă decât cea de pe Net, de Sfântul Valentin), dup[ numele omagiului de celuloid adus de maestru mentorului său, Ernst Lubitsch (biografia semnată de Scott Eyman: Râsete în paradis mi-a făcut cu ochiul, dintr-o vitrină), în care i-a distribuit pe Gary Cooper şi Audrey Hepburn. Cocteilul l-am savurat cu dorul unui subiect cu adevărat şic şi şarmant.
 
La final, aş sugera şi un portret-robot al filmului cu cele mai mari şanse de reuşită la râvnitul Trofeu berlinal, dar, ce-i drept, mai puţin la sufletul cinefililor. Să fie alb/negru (poate la anul mai facem un pas spre sepia), să aibă romi discriminaţi, ceva puşcării, o ghilotină, băi de sânge şi o colecţie zdravănă de ţipete şi lacrimi, cel puţin o fufă de centură, un personaj cu dizabilităţi psihice sau motorii, o năpăstuită a soartei, neapărat un copil cât mai ataşant, un coproducător sau un director de imagine german, sau măcar o scenă turnată la Berlin, un regizor de notorietate deja, şi dacă se poate, să nu aibă prea mult umor...

Dar Berlinală înseamnă, de fapt, o diversivitate colosală de programe paralele, unul mai ispititor ca altul, pelicule pe care n-ai unde să le vezi în condiţii impecabile, niciunde în altă parte, totul dublat de cărţi unicat, de specialitate, care te îmbie şi te încântă, dar te şi informează, DVD-uri rare şi vedete după pofta inimii, un public îndrăgostit de cinema şi foarte viu, care îşi onorează şi respectă sincer Festivalul sexagenar!

P.S.: Şi o surpriză de ultim moment, o nestemată descoperită din perseverenţa de a dibui orice are vreo legătură cu România: documentarul Rodicas / Rodicile al foarte intensei şi carismaticei Alice Gruia, care s-a născut la Ratingen, în 1983, şi e tobă de carte, a studiat filozofia, psihologia şi sociologia, şi mai apoi şi actoria (e şi frumoasă foc, expresivă şi de o inteligenţă brici). Are talent de povestitoare cu care a schiţat în sunet şi imagine portretul a două doamne, aproape nonagenare, două Rodica G.: Gruia, bunica ei şi Grill, care sunt ca două surori, care se tachinează şi se îndrăgesc, în egală măsură, de care te ataşezi, şi prin ochii cărora descoperi nu numai Sydney-ul şi Australia, ci luciditatea şi ironia fină cu care abordează politica globală sau moravurile, mai mult sau mai puţin recente, precum şi nişte destine complicate, care însă nu le-au îngenuncheat, ci le-au înţelepţit. Publicul din sală, extrem de numeros (era cât pe aci să nu pot intra, cu toată legitimaţia de presă şi biletul, pe deasupra, noroc cu un înger păzitor care s-a înduioşat că eram singura ziaristă din ţara natală a protagonistelor) a fost extrem de entuziasmat, rezonând la tragedii, dar şi la replicile nostime, spontane! M-am simţit cât se poate de mândră (deşi n-aveam niciun merit, doar, vorba bancului de pe vremea lui Nea Nicu, prin reprezentanţi) şi de optimistă, că există asemenea tinere creatoare cu har!

(Prezenţă susţinută cu eleganţă de Silva Dark)



 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin, 2012


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Irina-Margareta Nistor


Alte articole

 La Festivalul Internaţional de film de la Berlin, 2012, Ioana Flora + Tony Gatlif + Juliette Binoche, Comunicat de presă
 Berlinale 2012: Porn Royale, Codruţa Creţulescu
 Berlinale 2012: Nimic despre Berlinale - Hugo, Codruţa Creţulescu
 Ana Ularu, noul rockstar al Berlinalei 2012, Comunicat de presă
 De Sfântul Valentin la Berlinală, 2012, Irina-Margareta Nistor
 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin, 2012


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer