Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Viaţa este un miracol

Viaţa e un miracol - Inconfundabilul


Andrei Gorzo

Dilema Veche, ianuarie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un tip bate la o uşă. Nu-i răspunde nimeni, dar dinăuntru se aud zgomote. Tipul insistă. Uşa-i zboară în faţă şi în prag apare un urs. Despre acest urs se pot spune mai multe lucruri: că e supărat pentru că tipul a întîrziat la masă; că a început fără el; că totuşi îi pare bine să-l vadă - s-a grăbit atît de tare să-i deschidă încît n-a mai apucat să-şi şteargă sîngele omenesc de pe gheare şi de pe bot; şi, în primul rînd, că tehnica lui de a intra în scenă e o versiune mai subtilă, mai discretă a tehnicii lui Emir Kusturica. La urma urmei, ursul pare să cunoască fineţurile tragerii de timp - regula care-ţi cere să numeri în cap pînă la zece înainte de a intra în forţă, mormăind şi spărgînd uşi; spre deosebire de Kusturica, care, cel puţin în prima oră de film, intră în secvenţe ca bila în popice, fixînd definitiv regulile pe care le urmase şi în filmul lui precedent, Pisică albă, pisică neagră.

De exemplu, cel mai bun mod de a-i face cunoştinţă spectatorului cu trei personaje noi este să-i arăţi pe cei trei într-o maşină, ascultînd muzică tare, uitîndu-se oriunde, mai puţin la drum şi, în general, făcînd ca toţi dracii. Ca deschidere de secvenţă, n-ai putea să găseşti o mutare mai bună decît a) un foc de armă tras în aer, b) nişte obiecte date de toţi pereţii, şi bineînţeles c) apariţia unor lăutari porniţi - atît de porniţi încît spectatorul poate să se întrebe ce pedepse teribile i-ar aştepta, pe ei şi pe cei dragi, dacă ar îndrăzni să se oprească. Şi dacă un personaj negativ trece pentru cîteva secunde printr-o scenă, el nu poate să treacă pîş-pîş, trebuie să fie cu alaiul şi taraful după el, trebuie să călătorească pe botul unei locomotive şi să prizeze cocaina întinsă în calea lui, pe şine, de doi acoliţi. Presupun că, dacă-i arăţi această ultimă imagine unui cinefil care încă n-a văzut Viaţa e un miracol, el îţi va ghici în aproximativ două secunde numele regizorului - sau, mai corect spus, numele celui care a organizat cheful. N-are cum să-i ia mai mult de două secunde - oricine a privit, măcar în treacăt, spre vitrina cinematografului european din ultimii 15 de ani, n-a avut cum să-i rateze pe chefliii şi lăutarii lui Kusturica. Numai că vine un moment în cariera oricărui "inconfundabil" cînd reputaţia lui se cere reevaluată: pe ce se mai bazează - pe originalitate sau pe faptul că a ajuns să se repete pînă la autoparodiere? Dar pînă una-alta, vine un moment în Viaţa e un miracol cînd spectatorul are dreptul să se întrebe dacă, pînă la urmă, cheful se va potoli suficient încît să permită filmului să înceapă.

Ei bine, spectacolul zbînţuit al lui Kusturica (plasat în Bosnia, în 1992) se mai domoleşte de la un punct încolo (în mod straniu, asta se întîmplă cam din momentul în care izbucneşte războiul) şi începe o poveste de dragoste între un inginer sîrb (Slavko Štimak) şi o infirmieră musulmană (Nataša Šolak) - prizoniera lui, pe care inginerul speră iniţial s-o dea la schimb pentru a-şi recupera fiul. Dat fiind fundalul, povestea e neaşteptat de dulce (îndrăgostiţii se rostogolesc prin iarbă, se zbenguie sub cascade şi la un moment dat ţin în braţe un nou-născut - nu-i al lor, dar asta nu-i ciunteşte mesajul de speranţă) şi, pentru unii dintre noi, dulceaţa (sau dulcegăria) asta poate să aducă a prost gust. N-ar fi pentru prima dată cînd se spune despre Kusturica că e vulgar; numai că de obicei se spune cu admiraţie, cu gîndul la vitalitatea urlătoare a filmelor sale, la strînsoarea de urs afectuos în care încearcă să prindă viaţa. Îmi place Kusturica; din punctul meu de vedere, orice regizor care mai şubrezeşte puţin acoperişul ce apără, în viziunea anumitor cinefili, templul fragil al "filmului european de artă" de precipitaţiile cinematografului popular, e un tip OK. Ba chiar am fost dispus să le dau dreptate criticilor care au comparat Pisică albă, pisică neagră cu o comedie shakespeariană: nici Shakespeare (care e invocat de mai multe ori în Viaţa e un miracol) nu vedea de ce să-şi priveze publicul numeros de plăcerea ocazională a unei glume mai golăneşti, iar nivelul de energie la care funcţiona el îi rămîne inaccesibil lui Kusturica - cel puţin în acest film -, oricît de des l-ar invoca şi oricît de tare s-ar monta.

Asta e problema filmului: Kusturica pare să se monteze singur pentru că e de datoria lui, pentru că lumea aşteaptă de la el un anumit tip de spectacol: aşa cum cad de acord tatăl şi fiul din filmul lui, "importantă e viteza şi important e ceea ce simţi". Corect. Dar inspiraţia lui Kusturica ("ceea ce simte") pare să fi obosit şi atunci viteza (care ţine de tehnică) îşi cam pierde rostul - de aici aerul de autoparodie. Şi de aici aerul de vulgaritate: vulgară nu e ideea de a crea o idilă pe fundalul a ceea ce ştim că a fost o tragedie; vulgare sînt imaginile neinspirate, fanteziile reîncălzite fără tragere de inimă.



 Toate articolele despre Viaţa este un miracol


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Kusturica loveşte din nou - Viaţa e un Miracol, Giulia Ghica Dobre
 Viaţa. Un miracol. Argumente., Andrei Creţulescu
 Viaţa e un miracol - Zivot je cudo, Distribuitor Independenţa Film
 Viaţa e un miracol - Un Kusturica ca la mama acasă, Iulia Blaga
 A fost odată în Balcani - Viaţa e un miracol, Andrei Creţulescu
 Toate articolele despre Viaţa este un miracol


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer