În februarie 2004, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, scurtmetraj realizat de Cristi Puiu după succesul cu Marfa şi banii, primea Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin. Cristi Puiu nu s-a aşteptat să câştige chiar Ursul de Aur şi, în consecinţă, n-avea haine potrivite pentru gală. "Mi-a dat Mungiu puloverul lui negru cu fermoar", avea să declare pe urmă.
Un tată (Victor Rebengiuc) şi fiul lui (Mimi Brănescu) se întâlnesc într-un restaurant pentru a pune la punct reangajarea tatălui şi ciubucul ce trebuie dat. Tatăl, fost şofer, a fost dat afară cu preaviz cu doi ani înainte de pensie, iar fiul e dispus să meargă cu şpagă pentru ca tatăl să fie angajat ca paznic de noapte la Depoul Dudeşti.
Omagiu declarat adus lui Jim Jarmusch, filmul lui Cristi Puiu surprinde prin dialogul (imortalizat de o camera fixă) dintre tatăl umil şi nepriceput şi fiul descurcăreţ, aproape insolent, o societate în care relaţiile de putere sunt bine stabilite. Cadrul fix decupat de aparatul de filmat e fereastra prin care societatea românească se vede limpede.
Pentru Puiu, filmul consfinţea direcţia pe care dorea să meargă - foarte aproape de cinema-ul direct şi recreând realitatea într-un mod cât mai fidel cu putinţă, chiar dacă făcea ficţiune, nu documentar, şi folosea actori profesionişti.
Nu ştiu cât de important e acest film azi - nu stau să mă gândesc la lucruri din astea -, dar l-am revăzut întâmplător acum câteva zile, când a apărut pe Facebook, şi am constatat că e la fel de actual, mărturiseşte Victor Rebengiuc pentru HotNews.ro. Mi-a plăcut chiar mai mult acum. E o poveste frumoasă de viaţă.
Dar nu cred că aş fi făcut altfel rolul. Nu aveam cum, poate doar stând în picioare
Totul a fost atât de rapid... Filmarea a durat trei zile: într-una Cristi a făcut un prim-plan cu mine, în alta unul cu Mimi, pe urmă împreună. Am discutat, nu au fost niciun fel de probleme.
Când mi-a povestit despre film, Cristi a spus că vrea să continue relaţia tatălui cu fiii din Moromeţii. Nu cred că a spus aşa doar ca să mă convingă să accept. Nu prea avea nici ce să-mi explice. Personajul meu e un om simplu, cu o soţie bolnavă şi fără serviciu, care are bunul-simţ să nu cadă pe spinarea copiilor. El cere un loc de muncă, nu cere bani.
Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea
Regie: Cristi Puiu
Scenariu: Cristi Puiu
Cu: Victor Rebengiuc, Mimi Brănescu, Mihai Brătilă
Ursul de Aur pentru scurtmetraj - Berlin, 2004
Pentru mine, Trafic a fost ca un fel de revelaţie
....recunoaşte azi Cătălin Mitulescu. Mulţi au spus atunci: "Uite un cinema matur. Uite cum se exprimă. Nu e vorba numai de subiect. Subiectul e universal, dar mijloacele cinematografice sunt foarte noi."
Expert în scenarii de scurtmetraj care privesc lumea printr-un mic ciob de fapt cotidian, Cătălin Mitulescu vorbeşte la primul nivel din Trafic despre un tânăr de o anumită situaţie socială (Bogdan Dumitrache) al cărui program de peste zi se modifică din pricina ambuteiajelor din Bucureşti.
La un nivel mai profund, filmul sondează capacitatea noastră de a ne controla viaţa aleasă şi felul cum (ne) percepem libertatea. Potrivit regizorului, atunci când primul nivel al unui film e spectaculos şi consistent, e greu să le construieşti pe următoarele.
Când am luat Palme d'Or-ul, nu mi-am imaginat că va urma un val puternic, deşi m-am gândit că suntem tari, pentru că deja erau câţiva ani de când eram prezenţi la Cannes şi se vorbea foarte laudativ despre noi, spune azi Cătălin Mitulescu.
Regizorul şi-a amintit pentru HotNews.ro cum a perceput schimbările de imagine a cinematografiei române la Festivalul de la Cannes:
Când a fost episodul cu Marfa şi banii la Cannes, în 2001, eu eram cu scurtmetrajul Bucureşti-Wien ora 8:15 în secţiunea Cinéfondation. Ţin minte că s-a marcat acest început, adică s-a vorbit despre faptul că, timp îndelungat, aproape singurul român selecţionat la Cannes a fost Lucian Pintilie.
Nimeni nu se gândea, însă, că valul va fi atât de mare. Atunci, în 2001, am simţit ceva, aşa, de început, mai ales că totul era frumos pe Croazetă: îmi luasem o bicicletă, mă îmbrăcam în smoching, vedeam cum e cu marketul...
Pe urmă, în 2002, am fost cu 17 minute întârziere tot în Cinéfondation, iar în 2004 cu Trafic în competiţia scurtmetrajelor. Aşa că atunci când am luat Palme d'Or-ul, în 2004, trecusem deja de perioada de început. Dar începuserăm să luăm premii - că şi Cornel (n.red. - Corneliu Porumboiu) a luat cu Călătorie la oraş Premiul II la Cinéfondation.
Trafic
Regie: Cătălin Mitulescu
Scenariu: Cătălin Mitulescu
Cu: Bogdan Dumitrache, Maria Dinulescu
Palme d'Or pentru scurtmetraj - Cannes, 2004
Pentru mine, Călătorie la oraş e ca un film de şcoală
Şi pentru Corneliu Porumboiu, Cannes 2004 a fost de neuitat:
Am multe amintiri legate de acel Cannes. Ţin minte că nu aveam badge ca să intru în Palatul Festivalului, unde la etajul V era sediul Cinéfondation. Noroc că m-am întâlnit cu Boogie (n.red. - actorul Bogdan Dumitrache), venit cu echipa lui Cătălin Mitulescu de la Trafic, şi l-am rugat pe el să mă ajute.
Călătorie la oraş a fost atunci prezentat în secţiunea studenţească Cinéfondation. Un învăţător (Constantin Diţă) şi un şofer (Ion Săpdaru) dintr-un sat din Moldova merg la oraş cu misiunea de a aduce un computer pentru primărie şi un scaun de closet pentru primar (Teodor Corban).
Ca de obicei, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Calculatorul n-are unitate, iar şoferul fură un scaun de closet în loc să cumpere unul pentru că din banii primiţi plăteşte consumaţia la restaurant.
Nu am mai văzut Călătorie la oraş de nu ştiu când, recunoaşte Corneliu Porumboiu. E, pentru mine, ca un film de şcoală. Evident că văd în el şi lucruri nereuşite, legate de felul cum sunt construite personajele, detalii de încadratură, lungimi, poziţia camerei. Uneori mă deranjează, alteori mă duc în acţiune şi nu le mai bag în seamă.
Corneliu Porumboiu s-a remarcat încă din facultate şi mulţi îi prevedeau un viitor strălucit. În 2004 el era recompensat cu Premiul II la Cinéfondation - Cannes, deşi tot în 2004 făcuse şi Visul lui Liviu, un mediumetraj cu Dragoş Bucur în rolul principal, care va fi prezentat la Berlinală în 2006:
De Festivalul de la Cannes, unde am fost pentru prima oară cu Călătorie la oraş, îmi aduc bine aminte pentru că a fost un moment foarte important pentru mine. Abia terminasem şcoala şi nu ştiam dacă o să fac lungmetraj, iar la petrecerea de după premiere Nuri Bilge Celyan, care fusese în juriu, mi-a spus că i-a plăcut foarte mult filmul, mai ales secvenţa finală, cea cu artificiile. Acest lucru a contat foarte mult pentru mine.
Cel mai greu lucru la acest film au fost tot artificiile pentru că trebuia ca ele să fie coordonate. Nu aveam multe (erau şi scumpe!), aşa că le-am dat pe toate odată şi am filmat. Se şi însera, deci era la limită.
Şi a mai fost şi porcul ăla, săracul, care adormea la filmare...
Călătorie la oraş
Regie: Corneliu Porumboiu
Scenariu: Corneliu Porumboiu
Cu: Ion Săpdaru, Constantin Diţă, Teodor Corban
Premiul II la secţiunea Cinéfondation - Cannes, 2004
Liviu Marghidan: Toata şcoala visa să filmeze cu Nemescu
În 2004 începea să se vorbească în afara UNATC-ului şi de Cristian Nemescu. Acesta reuşise performanţa de a fi nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film cu un scurtmetraj de şcoală, Poveste la scara C, după ce în ianuarie 2004 fusese premiat la Angers.
Un adolescent îndrăgostit în secret de o fată de vârsta lui sună la o linie erotică fără a şti că la capătul firului se afla chiar mama sa, care completează anonim bugetul modest al familiei.
Filmul de absolvire al regretatului Cristian Nemescu foloseşte tema sa predilectă - iubirea adolescentină a unui băiat timid pentru o fată de care nu se ştie apropia -, pe care o exploatează într-o construcţie plină de umor şi de candoare.
Poveste la scara C e povestea lui Nemescu, spune azi Liviu Marghidan, care a fost directorul de imagine preferat şi prieten apropiat al lui Cristian Nemescu. Chiar ne amuzam: "Hai mă, aşa ceva nu poate fi real!"... "Ba da, mi s-a întâmplat mie", spunea el. Pentru mine, Poveste la scara C a fost prima colaborare cu Nemescu. Toata şcoala visa să filmeze cu el.
Eram prieteni, eram în aceeaşi clasă, dar la celelalte filme îl avusese pe Ovidiu Mărgineanu director de imagine.
A fost o mega-miză filmarea cu liftul pentru că, până la urmă, liftul l-am făcut eu. Am fost cu Nemescu la Fabrica de ascensoare, de unde am luat două uşi vechi şi am filmat liftul în platoul de la şcoală. Interiorul, camera lui Alex, l-am filmat la Cristuţiu (n.red. - Cătălin Cristuţiu, monteurul filmului) acasă.
Nemescu ştia să povestească cu camera. Am etalonat de curând Poveste la scara C şi am admirat din nou cum merge camera, cum se joacă cu degetele de la picioare şi urcă. Nemescu ştia de la început exact cum o să monteze, cum o să taie... Nu vreau să spun patetisme, dar îţi închidea gura cu argumente. Noi doi am gândit foarte tare pe aceeaşi lungime de undă.
Din câte ştiu, filmul a ieşit aşa cum şi-a dorit. Nu i-a plăcut finalul pe care l-am refilmat la câteva zile după, de aia e şi o săritură de racord.
Poveste la scara C
Regie: Cristian Nemescu
Scenariu: Cristian Nemescu
Cu: Maria Dinulescu, Cătălina Mustaţă, Alexandru Mărgineanu
Premiul UIP, Premiers Plans - Angers 2004; Nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film - 2004
Apartamentul - bucuria de a filma
Când mă gândesc la acest film îmi vin în minte teama şi frigul dimineţii când am dat primul motor, spune azi Constantin Popescu despre primul său scurtmetraj care i-a adus şi un prim premiu important. Popescu n-a studiat filmul, ci filologia, dar legătura cu filmul se datorează tatălui său, Titi Popescu, producătorul lui Lucian Pintilie.
Dintr-o poveste care circula ca glumă prin UNATC, Constantin Popescu face un film elegant despre firescul trădării şi monotonia traiului în doi. Imaginea lui Mihai Mălaimare Jr. şi regia îngrijită, descriptivă fac şi mai rafinată ironia.
Constantin Popescu a continuat pentru HotNews.ro seria amintirilor:
Îmi amintesc cum îmi bătea inima în timp ce mă pregăteam să dau primul motor. Îndoielile legate de film, de cum va fi primit. Lucrul cu Mihai Mălaimare. Travellingul acela lung de la începutul filmului. Detaliile. Orele pe care le-am petrecut filmând o fotografie care se afla pe o direcţie de lumină imposibilă, iar noi n-aveam chiar tot ce ne-am fi dorit din punct de vedere tehnic. Defectele pe care trebuia să le transformăm în efecte.
Oboseala membrilor echipei după atâtea ore de filmare a unor detalii al căror scop nu îl înţelegeau în totalitate. Complicitatea perfectă dintre mine şi Mihai. Construcţia unei secvenţe, în timp ce mi-o imaginam pe holul blocului, unde mirosea a tocăniţă şi chiftele, ca în orice scară de bloc uneori, şi cum mi-era teamă să ridic privirea spre Mihai Mălaimare după ce am terminat explicaţia, gândindu-mă că o să spună că nu-i place şi că sunt pe dinafară.
N-a spus. I-a plăcut la nebunie. Şi aşa am reuşit să construim un plan lung într-un spaţiu îngust, dând senzaţia unui apartament mult mai mare decât era în realitate, doar prin poziţia aparatului faţă de spaţiul de joc şi prin folosirea anumitor obiective. Experimentam. E un sentiment pe care nu îl uit şi pe care cred că trebuie să îl simtă orice regizor la începutul fiecărui film. Bucuria de a filma.
Apartamentul
Regie: Constantin Popescu
Scenariu: Constantin Popescu
Cu: Nicodim Ungureanu, Laura Ilica, Dana Nedelcu
Marele Premiu, Festivalul "Circuito Off" - Veneţia, 2004.