În Egipt, aşadar, începe totul, numai că expediţia lui Alexandru în Egipt, cu întronarea lui ca faraon, este doar pomenită: în filmul lui Stone nu vom avea parte de viziunea lui Stone despre această măreaţă cultură... În orice caz, cred că trebuie salutat curajul acestui mare ambiţios mega-fiţos, producător & autor de şuşe şmechere şi filme-pamflet beton (e vorba de Stone) de a ataca Istoria veche - după ce atacase, cu rezultate variabile, instituţii contemporane precum Wall Street-ul (în filmul cu-acelaşi nume), JFK-ul (idem), Nixon-ul (ibidem), Vietnamul (Born on the Fourth of July), Fotbalul (Any given Sunday) şi U-Turn-ul. (Pentru a nu mai pomeni NBK-ul - Natural Born Killers, poate cel mai slab film al lui.) Unde o dă în bară, de data asta, e în construcţia filmului: n-are. Dacă prin "construcţie" nu înţelegem, cumva - cum pare să facă Oliver Stone -, o înşiruire de hărţi verzi pe pereţi şi bifarea conştiincioasă a unor locaţii "exotic-spectaculoase" (cu folclor local în meniu) pentru a pricepe - în caz că n-am înţeles din hărţi - pe unde-a mai ajuns viteazul conducător de oşti. Şi nu, nici figura (cu/lui) Colin Farrell nu-i iese: loréalizat blond, mic şi fotbalistic, Farrell proiectează nonstop un soi de drăgălăşenie stupidă, pe care n-o părăseşte decît pentru a afişa figura numărul doi - un fel de miorlăială tîmpă. Dacă Stone şi-a propus să ne demonstreze că viaţa (familial-sentimentală) a lui Alexandru cel Mare a fost un amestec de Dynasty & Seinfeld în variantă "hard-core" (pentru că Angelina Jolie = mama Olimpia, pentru că Val Kilmer = papa Filip, pentru că Destinul = Kramer etc), atunci a reuşit: Alexandru al său are toate nevrozele nerezolvate ale sitcomului şi toate complicaţiile concubinale ale soap-ului... Dar asta să-şi fi propus ambiţiosul Stone? Doar asta?!
Din fericire, nu. Dacă "aducerea în actualitate a cazului Alexandru" suferă de pe urma unui psihologism primar (ceva între telenovelă şi "Cum să ne confruntăm traumele copilăriei"), punerea în context a dragostei lui pentru Hefestion şi a pasiunii pentru expansiuni teritoriale datorează mult documentării istorice serioase, exprimate prin discursul lui Aristotel (Christopher Plummer, vă vine să credeţi?!): într-adevăr, grecii nu se opuneau pederastiei, ba chiar o încurajau, dar erau împotriva exceselor, a abandonării datoriei (civice şi familiale) pentru pasiunea trupească. Şi, deşi nu prea cred în imaginea propusă de Stone - aceea a unui Alexandru "mult-înaintea-epocii-sale", păstrător vigilent al metisajului etnic şi al "specificului culturilor mici" bla-bla -, trebuie recunoscut că acest portret (prea) contemporaneizat, al unui cuceritor care cucereşte pentru a "mondializa", în fond, o anumită civilizaţie, fără a le nega pe celelalte (un fel de Bush clintonizat), este destul de seducătoare şi că Alexandru, ca erou, cîştigă în charismă de pe urma ei...
Dar cel mai bun lucru al filmului n-are legătură nici cu Istoria, nici cu filozofia politică; nici cu Freud, nici cu Bush, nici cu Clinton. Are legătură ochiul lui Stone, care reuşeşte - în circa cinci minute de extravaganţă vizuală - o scenă-panaş de o forţă şi o frumuseţe ce-ţi taie răsuflarea. Este vorba despre lupta din jungla indiană - cu elefanţi şi tot tacîmul... Credeţi-mă: pînă n-aţi văzut această scenă (cvasi-psihedelică), n-aţi văzut nimic!