Ultima dezbatere din cadrul proiectului Cultura Activă a fost cea mai controversată dintre toate. Lansând o temă care aparent putea conduce la exemple de colaborare între cele două tipuri de organizaţii, la aspecte pe care le-au împrumutat unele de la altele, la o viziune asupra acestui tip de relaţie, întâlnirea a ridicat mai multe semne de întrebare decât te puteai aştepta. Aducând împreună manageri culturali cu experienţe extrem de diferite în raport cu instituţia publică de cultură şi cu mediul asociativ, discuţia a scos la iveală ecuaţii nerezolvate din mediul cultural românesc. Şi ştim că fiecare problemă nerezolvată, mai devreme sau mai târziu, te aruncă un pas înapoi.
Invitaţii au fost: Horia-Roman Patapievici (Preşedinte), Tania Radu (Vice-preşedinte) şi Valentin Săndulescu (Secretar General) - Institutul Cultural Român, Liviana Dan (Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Brukenthal), Virgil-Ştefan Niţulescu (Muzeul Ţăranului Român), Alina Şerban (Asociaţia pepluspatru), Mihai Mihalcea (Centrul Naţional al Dansului Bucureşti), iar moderatori: Corina Dragomirescu (Academia de Advocacy) şi Raluca Pop (CSCI).
Discuţia s-a plasat sub semnul interesului public şi a plecat de la ideea că atât instituţiile publice, cât şi organizaţiile neguvernamentale sunt actori ai binelui public. În acest sens, invitaţii şi-au prezentat pe rând organizaţia şi modul în care privesc relaţia dintre instituţiile publice de cultură şi ONG-urile culturale din România.
Mihai Mihalcea, directorul interimar al Centrului Naţional al Dansului (mandatul său încheindu-se în 2010), a punctat faptul că reproşul adus cel mai des CNDB-ului a fost acela că în cei cinci ani de activitate s-a comportat ca un ONG, nu ca o instituţie publică - fiecare artist avea chei de la spaţiile de repetiţii, zona independentă din dans a fost atrasă şi integrată în programul Centrului. Motivaţia principială a constat în convingerea că între cele două zone - instituţională şi independentă - ar trebui să existe o relaţie cel puţin cordială, pentru a îmbogăţi oferta culturală de care cetăţeanul beneficiază. Ideea a continuat cu observaţia că, acum, în România, există o aroganţă a instituţiei publice şi cu cât aceasta devine mai puternică, cu atât iniţiativele independente din domeniul său de activitate devin mai fragile. Soluţia, în opinia lui Mihai Mihalcea, ar fi ca instituţiile şi ONG-urile să fie puse pe picior de egalitate, inclusiv la nivel de finanţare. Cu atât mai mult cu cât, nici la nivel de ofertă culturală, ONG-urile şi instituţiile publice de cultură nu se mai diferenţiază fundamental, ambele putând fi considerate de nişă - Teatrul Naţional, de exemplu, este un teatru de nişă. Mergând pe această logică, putem considera că nu mai există motive pentru care ONG-urile să primească tratament discriminatoriu: în timp ce instituţiile publice au acces exclusiv la subvenţii anuale, fondurile puse la dispoziţia ONG-urilor (prin AFCN, pentru că cele de la nivel local nu sunt transparente) sunt deschise atât independenţilor, cât şi sectorului public. Ceea ce nu se justifică!
Institutul Cultural Român, care are misiunea de a promova cultura română în afara ţării, s-a confruntat cu sarcina dificilă de a reconecta pieţele culturale la creaţia artistică românească relativ izolată timp de 50 de ani. Pentru asta, preşedintele instituţiei, Horia-Roman Patapievici, împreună cu echipa sa, şi-au repoziţionat viziunea asupra culturii în funcţie de obiectivele stabilite pentru Institut. Marea ruptură paradigmatică s-a produs în reconsiderarea culturii în afara termenilor de oficial şi naţional. Selecţiile sunt externalizate şi puse pe seama pieţei occidentale. Este o abordare filosofic liberală, prin care nu se stabileşte ce este canonic şi, deci, îndreptăţit să fie susţinut public, ci se reacţionează la ce ar putea fi şi este de interes în ţările în care ICR funcţionează. Măsura în care managementul ICR se regăseşte valoric sau apreciază respectivul conţinut cultural este mai puţin importantă. Ceea ce primează este faptul că pentru fiecare alegere există o categorie de public care este mulţumit, iar această abordare a fost confirmată şi de Virgil-Ştefan Niţulescu, directorul Muzeul Ţăranului Român. În legătură cu ONG-urile, ICR nu consideră necesar un parteneriat. În viziunea preşedintelui său, Institutul lansează propuneri pe piaţă, iar ONG-urile participă, fiind inutil orice fel de parteneriat pentru selecţie de exemplu. Ceea ce ar aprecia în schimb Institutul ar fi o solidaritate din partea mediului asociativ şi a artiştilor, atunci când abordarea de acest tip este atacată public. Horia Roman Patapievici a amintit că, atunci când s-a produs scandalul cu poneiul roz (detalii aici), nimeni din mediul independent nu a luat poziţie, nimeni nu a zis, nici măcar artiştii: "da, există o instituţie în România care nu mai naţionalizează cultura română pe bani publici!"
Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Brukenthal a fost înfiinţată în timpul proiectului Sibiu-capitală europeană, pentru a se încadra în trendul prin care arta contemporană începea să intre în muzeele clasice. Pe durata proiectului european, bugetul a fost de 62-67.000 de euro, un buget "adevărat" aşa cum spunea Liviana Dan, curator la Galeria de Artă Contemporană a Muzeului. După ce proiectul s-a încheiat, subvenţionarea a fost tăiată. Din acest motiv au fost nevoiţi să se comporte ca un ONG al Ministerului Culturii (Liviana Dan), să colaboreze cu ONG-uri şi mediul privat. După ce au devenit şi mai vizibili - fapt ce a părut să deranjeze Ministerul - au atras compania Henkel, care din 2009 a preluat cheltuielile uzuale ale galeriei. În momentul de faţă sunt recunoscuţi atât în Sibiu, dar şi la nivel naţional şi internaţional drept o instituţie "progresistă", o pepinieră pentru tineri artişti şi curatori români şi străini.
Întrebaţi care este, în opinia lor, contribuţia majoră a ONG-urilor din cultură şi ce pot oferi ele, Virgil Niţulescu a remarcat că, în cazul Muzeului Ţăranului Român, ONG-urile care propun proiecte aduc idei proaspete, iar prin acest lucru instituţia poate să pună în valoare "forţa altora". Tania Radu, pe de altă parte, a mărturisit că îi este greu să răspundă la această întrebare. Colaborarea dintre ICR şi ONG-uri s-a petrecut în mai multe moduri, dar pe planul influenţării unor decizii la nivel de strategii şi politici - pe care s-a concentrat dezbaterea, colaborarea a rămas la nivelul intenţiilor. Unul dintre motive pentru care nu s-a întâmplat acest lucru a fost că orice încercare de a ridica dialogul la nivel strategie cobora imediat la problematici de finanţare. Ori, susţine Tania Radu, fără depăşirea acestui tip de abordare din partea ONG-urilor, reactiv şi concentrat exclusiv pe proceduri, nu se va putea ieşi pe planul strategiei. Important ar fi, din punctul său de vedere, să se colaboreze pentru a schimba cadrul legislativ, care nu este aproape deloc adaptat specificului activităţilor culturale. Este un proces dificil şi de durată, dar în acest caz, fără sprijinul ONG-urilor, instituţiile nu pot face mare lucru. Aceasta este zona pe care ICR ar aştepta-o şi pe care o susţine din partea ONG-urilor din cultură: de iniţiativă legislativă.
Opinia lui Mihai Mihalcea a fost aceea că există ONG-uri care aduc un beneficiu public incomparabil cu ceea ce fac în acest moment instituţiile de cultură. Iar sala a rezonat cu acest lucru. Motivul pentru care contribuţia ONG-urilor nu este apreciată iar ele nu sunt recunoscute drept un partener de dialog şi colaborare a fost identificat de mai mulţi participanţi, inclusiv din public, în lipsa studiilor din domeniul cultural. Există o instituţie subordonată Ministerului Culturii al cărei rol este de a cerceta mediul cultural românesc - Centrul de Cercetare şi Consultanţă în Domeniul Culturii, dar aceasta s-a concentrat pe radiografii ilustrative, în special pe zona instituţională sau cea dictată de priorităţile şi trendurile europene. Ori, este importantă o corelare între aceste studii şi formularea politicilor publice în cultură (aici a fost interesantă intervenţia lui Virgil-Ştefan Niţulescu, care a întrebat despre ce strategii şi politici este vorba, deoarece, în opinia sa, în momentul actual nicio autoritate din România nu are o astfel de abordare a activităţii lor). Fără aceste studii se pierde continuitatea, fiecare iniţiativă pare a fi prima şi singura de acest fel, iar deciziile se iau pe baza experienţelor personale ale decidenţilor.
Alina Şerban a schimbat puţin perspectiva şi asta pentru că a observat, din poziţia de membru fondator al asociaţiei pepluspatru, că problemele zonei independente sunt aceleaşi ca acum 10 ani. Este puţin constructiv ca relaţia dintre ONG-uri şi instituţiile publice să se axeze pe problema finanţării şi nu pe un alt tip de colaborare, mult mai consistent. Cazul Poloniei este unul fericit şi exemplar: printr-o lege a activităţii cu beneficiu public şi voluntariat, Law on Public Benefit Activity and Volunteerism, adoptată în 2003, ONG-urile sunt aşezate pe picior egal cu instituţiile publice, deoarece serviciile oferite sunt comparabile social. Organizaţiile non-guvernamentale formulează alături de autoritate strategii şi politici, pot concesiona prin concurs parte din serviciile oferite de instituţiile publice, beneficiază de măsuri fiscale care le facilitează funcţionarea. Cu alte cuvinte, ONG-urile nu sunt un tip de structuri care funcţionează sau nu funcţionează sau care eventual sunt tolerate de societate, ci din contră, ele sunt susţinute, încurajate, recunoscute ca aducând aceleaşi beneficii ca structurile de stat.
Părerea mea este că discuţia a ridicat nişte probleme rămase nerezolvate şi care dacă nu vor fi discutate vor continua să îngreuneze atât instituţiile publice, dar mai ales ONG-urile. Însuşi modul în care a fost tratat subiectul dezbaterii a demonstrat că funcţia ONG-urile în cultură nu a reprezentat o prioritate pentru nimeni. Ele au apărut, au vorbit, au dispărut şi nimeni nu s-a întrebat şi nu a studiat de ce această ritmicitate, ce beneficii ar putea exista din funcţionarea lor sau cum sunt ele reglementate în alte ţări? Nimeni nu s-a întrebat de ce instituţiile sunt finanţate necondiţionat şi ONG-urile nu. Sigur, moştenirea este un răspuns, dar s-ar putea să merite să se meargă mai departe cu investigarea.
În final s-a concluzionat că sectorul independent, unilateral, va trebui să proiecteze propriile cercetări, să devină proactiv, să colaboreze şi cu alte structuri asociative din afara culturii, să reacţioneze public atunci când mediul cultural va avea nevoie de vocea sa, să construiască o relaţie cu şefii comisiilor de specialitate din Parlament pentru nevoile legislative identificate ş.a.m.d. Dar, dincolo de acestea, cel mai bine ar fi ca fiecare structură şi profesionist din cultură - atât public, cât şi independent - să se întrebe ce ar putea să fie aceste ONG-uri şi să gândească o schimbare a statutului lor în societate.
Foto: Daniela Palimariu (www.danielapalimariu.ro)