Emma Shapplin, ostentaţie sau opera-aerobic - Viaţa e frumoasă, 2011

O artistă de renume internaţional intră cu bocancii pe scena Sălii Palatului. Încălţămintea înaltă, cu aer gothic, din piele neagră strânsă pe picior cu nojiţe, a fost una dintre piesele multe şi mărunte ale unui puzzle scenic diversificat. Care a scăpat însă din vedere imperativul unei imagini unitare. Tonalităţi înalte de operă clasică pe lângă smuceli rebele de bas metalist. Poezie şi sintetizatoare. Dramatism asezonat cu ritmuri house, techno, trance. Rezonanţe grave şi bâţâială pop à la Britney & Co. O personalitate artistică oscilantă. O impresie constantă de simulacru. Un spectacol fragmentat, văzut parcă prin luneta unui caleidoscop. Miza? Să şocheze, să incite, să surprindă. Riscul? Să plictisească.

Misterul care învăluia scena semiobscură înainte de concert a suferit, odată cu începutul, o intruziune brutală: un stimabil cu corpul atletic, bine uns şi numai fibră, a început să presteze zbateri de gimnastică abstractă. Când biped, când patruped, când arahnid, înveşmântat numai într-o pereche de chiloţi albi. Înaintea unei atari splendori, sala devenea o adunătură de neiniţiaţi, fără acces la înţelesurile înalte ascunse în coregrafia lui ermetică şi printre şuviţele perucii argintii. Alăturarea originală între clasic şi inovaţie s-a dovedit a fi un contrast cu tuşe de kitsch. Degeaba lumina difuză, degeaba mişcările sinuoase, degeaba acordurile de pian - apariţia personajului a fost intensă, violentă, ca un poem dadaist. Şi chiar despre avangardă era vorba, pentru că domnul în alb nu a fost altceva decât deschizător de drum pentru însăşi Emma Shapplin.

Intrarea s-a vrut epocală, cu bubuit de tunet în difuzoare, fum din instalaţii şi lumină doar mijită în reflectoare. Pop-soprana avea rochie roşie cu trenă şi pas lent de silfidă cu care s-a îndreptat semeaţă spre centrul scenei. Şi a început melodia. Registrul înalt tipic unei cântăreţe de operă versate, jocuri de ecou şi adâncimi sonore, însoţite de gesturi largi, sacadate, ca de Mafaldă făcând preziceri lugubre. Tipul în chiloţi albi continua să aştearnă, concentric, paşi de tarantulă ori de primată, elastici, graţioşi şi haotici.

Clar, Emmei Shapplin îi plac piedestalurile. Dacă preferinţa trădează o nevoie acută de înălţare sau dacă e vorba numai de un artificiu coregrafic abstract e greu de spus. La fel, posturile defensive, privirea pierdută într-un punct incert şi situarea cu spatele sau profilul faţă de public. Un psiholog ar fi citit imediat în ele teamă, reticenţă, ezitare. Dar prin astfel de interpretări se prea poate să dovedim că nu avem acces la idei înalte şi să bagatelizăm expresii artistice rafinate.

Mai degrabă decât un melanj inovator, întreg spectacolul pare o ezitare între genuri şi stiluri. Ai de-a face cu avântări vocale de soprană pe fundal hard-rock de baterie, clapă, bas şi chitară electrică, încât parcă-parcă aduce a Tarja Turunen în vremurile bune ale formaţiei Nightwish. Şi totuşi, parcă nu, pentru că artista de pe scenă este nehotărâtă între rolurile pe care vrea să le joace: regina cea rea din Albă-ca-Zăpada, diavoliţă cu corniţe negre, office-Catwoman (cămaşă albă şi cravată la costum mulat din piele), toate îmbălsămate cu o voce dulce-ascuţită de fetiţă, care în contextul cu pricina sună sinistru. În backing vocals, un cor de femei şi bărbaţi pe care îi poţi asculta în două feluri: cu ochii închişi, vei auzi voci impunătoare, cu modulaţii de la grav la înalt şi rezonanţe copleşitoare; dacă îi deschizi, îţi va fi dat să vezi o bâţâială de discotecă, un balans gospel de siluete trupeşe. Bună-dispoziţie şi ţopăială generală care îi cuprinde pe toţi cei de pe scenă: piruete, alunecări şi spasme coregrafice. Dinamism sau, mai degrabă, tăvăleală cu ştaif. Agitaţia este presărată din vreme în vreme cu nobile tăceri. Ca atunci când ea, într-o stare de beatitudine, îi contemplă încordările de fibră dansatorului în chiloţi albi, purtătorul ei de trenă, de care pare legată cu fire nevăzute. Sau ca atunci când totul este cuprins de tăcere şi umbră în care se disting numai siluete vagi, iar pianistul este singurul care rămâne într-un con de lumină, pentru un solo. În fine, ca în ultima piesă, o întreţesere liniştită de acorduri limpezi cu vocea ca o vată de zahăr roz care se topeşte şi ţi se lipeşte de degete.

Spectacolul Emmei Shapplin este o paletă largă de sinistru. Un eclectism indecis care lasă gustul unei ciorbe diluate de forme suprarealiste. Vorba melodiei: "Cu morcovi, cu varză, cartofi, pătrunjel, cu sfeclă, cu ceapă că toate-s la fel!" Dar poate că succesul mondial de care se bucură artista se explică tocmai prin gustul general pentru astfel de feluri. Sau poate că servită în farfuria Acropolelor, a Palatului Kremlin sau a templului din Bali, ciorba a arătat cândva mai bine.

(Sala Palatului, 14 noiembrie 2011, concert în cadrul Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical "Viaţa e frumoasă", organizat de Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian" - ediţia a IV-a, 10-20 noiembrie 2011)