Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Parada vampirilor din lumea filmului


Mădălina Dumitrache

noiembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Vampirul nu este o invenţie a lumii moderne. Originea lui se pierde în negura timpurilor, indicii despre existenţa acestui tip de monstru putând fi depistate chiar şi în folclorul străvechilor neamuri ebraice. Aria sa de răspândire se întinde, în emisfera nordică, din Irlanda până în China, cunoscând o mare densitate în Europa centrală şi în Rusia. De asemenea, în folclorul românesc, există poveşti cu vampiri, frumoase şi înfiorătoare deopotrivă. Una dintre acestea a fost inclusă de Martha Bibescu în volumul Izvor, ţara sălciilor, publicat în Franţa; a stârnit admiraţia lui Claudel, care, drept mulţumire, i-a povestit prinţesei o veche legendă chinezească cu vampiri.
 
Monstrul însetat de sânge a intrat în literatură prin romanul de groază, din zona britanică. Când irlandezul Sheridan Le Fanu, scriitor din veacul al XIX-lea, o crea pe "Carmilla", femeia - vampir, cinematograful, ce avea să-i prelungească existenaţa, nu se inventase. "Lovitura" e dată de un alt irlandez, Bram Stocker. Acesta publică, în anul 1897, romanul Dracula. Personajul său, un aristocrat dintr-o misterioasă Transilvanie, e un suflet damnat, un vampir care face victime şi prozeliţi printre oameni. Modelul real după care a fost croit Contele Dracula este Vlad Ţepeş, domnitorul valah, pe care însă Stoker l-a distorsionat în fel şi chip, ceea ce pe români i-a întristat şi indignat. Restul lumii a devorat şi încă mai devorează cu nesaţ cartea. Stoker a reuşit să creeze un personaj mitic, în fond, aceasta fiind marea sa performanţă. Fără nicio legătură cu Vlad Ţepeş sau cu Dracula, o altă figură istorică reală a fost şi ea "cooptată" în filmul cu vampiri, Elisabeth Bathory (despre care legenda spunea că se îmbăia cu sânge de fecioare pentru a-şi menţine tinereţea).
 
Odată cu apariţia cinematografului, figura vampirului din romanele gotice, apare şi pe ecran, devenind astfel şi mai "celebru". Astfel, în anul 1922, cel mai temut dintre vampiri îşi face intrarea pe marele ecran cu numele schimbat, drepturile de adaptare ale romanului Dracula nefiind plătite. Păstrând, totuşi, oasatura cărţii, F.W. Murnau, un regizor german cu suflet de poet, foloseşte inspirat componentele peisajului de munte, mineralul (stâncile din jurul castelului) şi vegetalul (pădurea din apropiere, străbătută de un frison rău-prevestitor), apoi elemente primordiale precum aerul şi apa (vântul şi marea, ce se dezlănţuie în prezenţa monstrului) şi, în final, focul (intervenţia izbăvitoare a razei de soare ce îl distruge pe Nosferatu). Interiorul castelului cu un singur locatar este monumental, glacial, ameninţător; umbra hidoasei gazde se prelinge pe zidurile reci. Folosind tehnica expresionistă în filmare şi în jocul actorilor, dar ancorat în cea mai bună tradiţie a romantismului literar (atracţia pentru fantastic şi pentru latura întunecată a sufletului, extazul erotic îngemânat cu moartea, natura - participantă din plin la zbuciumul tinerilor soţi), Nosferatu a fost, la vremea sa, o adevărată "simfonie a groazei". Este un film admirabil şi astăzi, după 90 de ani.
 
La numai un an, în 1923, apare pelicula Vampyr, cu subtitlul Strania aventură a lui David Gray. Filmul însuşi este straniu, prin imaginea sa albicioasă. Un accident de ordin tehnic provocase voalarea peliculei, dar danezul Carl Dreyer (un alt mare clasic al ecranului) a hotărât să întoarcă accidentul în favoarea sa. Aşa se face că Vampyr este, vizual, un fel de peisaj în ceaţă, ceea ce concordă cu misterul, şi nu diminuează nicidecum impactul unor scene, precum cea a morţii personajului negativ într-o moară, înecat în făină albă. Această peliculă nu a însemnat doar triumful esteticului aupra limitelor tehnicii. Aventura abulicului David Gray, realizată în coproducţie franco-germană, este adaptarea a două povestiri scrise de irlandezul Sheridan Le Fanu; una dintre acestea fiind "Carmilla". Odată cu acest film fără Dracula, apare pe ecrane prima femeie-vampir, Marguerite Chopin(!), interpretată de Henriette Gerard.
 
Deşi n-a egalizat poezia sumbră a primului Nosferatu, filmul din 1931 al americanului Tod Brownng s-a bucurat de o poplularitate uriaşă. O mare contribuţie la reuşita acestui film a adus-o apariţia sonorului. Acesta a amplificat atmosfera lugubră prin urletul lupilor, zgomotul paşilor, scârţâitul uşilor şamd. Marea surpriză a constituit-o protagonistul. Transpunând fidel versiunea scenică a romanului Dracula, Tod Browning îl distribuie în rolul titular pe Bella Lugosi. Acest actor ungur (născut la Lugoj) repurtase un succes răsunător tocmai în hainele lui Dracula, într-un teatru de pe Broadway. Alura sa arsitocratică, privirea de o forţă hipnotică, vocea uscată, accentul său european îl meniseră, parcă, pentru diabolicul personaj, cu care a fost adesea identificat, mai ales după ce filmul l-a făcut celebru în lumea întreagă. Practic, Dracula şi Lugosi aducându-şi reciproc gloria.
 
Specialiştilor mondiali ai genului horror, în speţă britanicilor, le-au trebuit trei decenii şi jumătate ca să-şi spună cuvântul în materie de Dracula. Când, în sfârşit, au făcut-o, în anul 1958, au făcut-o magistral, dând tuturor o lecţie. Legenda nu mai este doar redată, ci şi exploatată. Povestea (desfăşurată în decoruri impunătoare şi într-un ritm susţinut) combină uluitor cerebralul cu visceralul; setea vampirului este definită ca fiind şi de sânge şi de sex. Această nouă înţelegere a fenomenului este susţinută prin însăşi alúra protagonistului, Christopher Lee, un actor elegant şi seducător. El a reuşit să creeze cel mai fascinant Dracula văzut vreodată pe ecrane. În film, toate femeile doreau să-i devină sclave.
 
În anii '60 ai secolului trecut, filmele despre vampiri încep să capete accente parodice. Aşa se face că în 1967, filmul britanic Dance of the Vampires anunţa clar o parodie. Schema narativă a filmelor clasice cu Dracula e în mare parte respectată, "inovaţiile"fiind introduse gradat, până când tiparul poate fi abandonat fără regrete. Cuplul ce se prezintă la castelul contelui, chipurile, în scopuri de cercetare a arhivelor sale istorice, este format dintr-un bătrân cam sclerozat (de unde şi gafele pe care le comite pe ecran) şi tânărul său asistent, novice în toate ale vieţii, ba chiar şi în vampirologie(interpretat de Roman Polanski). Ţelul lor ascuns este distrugerea contelui-vampir. Acesta şi fiul său abia aşteptau să se înfrupte din vizitatori.Între cele două cupluri începe un joc de-a prinselea ce nu se va încheia decât într-un final victorios, dar cu...consecinţe tragice asupra omenirii. Un film vesel, jucăuş, cu personaje superbe şi cu dialoguri sprinţare, o delicioasă parodie a ticurilor şi tipicurilor din producţiile de gen. Meritul îi revine în întregime regizorului, Roman Polanski.
 
O altă parodie foarte cunoscută este Dracula: Dead and Loving It, realizat în 1995 de Mel Brooks, un maestru în materie. Dincolo de gagurile fizice, umorul de situaţie şi poantele verbale, specific inventivului cineast, există aici un aport original, comic şi filosofic deopotrivă: un Dracula stângaci, gafeur, ghinionist, uşor de speriat, în stare să aibă şi coşmaruri.
 
Spre deosebire de Max Schreck, cel mai urât dintre toţi vampirii ecranului întrucât purta o mască hidoasă, în remake-ul din 1979 realizat după primul Nosferatu de către Werner Herzog, în Germania, Klaus Kinski n-a avut nevoie decât de puţin machiaj. Din păcate, pelicula nu a reuşit să ajungă la înălţimea originalului omagiat, deşi a fost realizat cu mijloace moderne.
 
Personajul femeii-vampir a apărut în 1932, în viziunea lui Carl Dreyer (Vampyr). De atunci şi până la copila Claudia din Interview with the Vampire: The Vampire Chronicles, multă peliculă a curs pe ecrane.
 
Cea mai faimoasă interpretă rămâne Ingrid Pitt (Elisabeth Bathory) din Countess Dracula (peliculă britanică, 1972, regia Peter Sasdy). O vampiriţă cu mult farmec (Anne Parillaud) şi înzestrată cu un anumit simţ al dreptăţii (nu se hrăneşte decât cu sângele răufăcătorilor) se lasă cucerită de un respingător şef mafiot în pelicula Innocent Blood din 1992. Situaţiile comice din această peliculă se împletesc cu povestea de dragoste dintre vampiriţă şi un tânăr poliţist (cei doi se vor alia ca să-l distrugă pe marele mafiot vampir); rezultatul este o comedie foarte reuşită în regia lui John Landis.
 
Tot în anul 1992, pelicula Dracula se pretinde a fi prima adaptare adevărată a romanului lui Stoker. De fapt, filmul nu este decât viziunea regizorului F.F. Coppola despre vampirul transilvănean. Regizorul crede că a făcut un act de dreptate şi că i-a restituit lui Vlad Ţepeş imaginea reală. Din păcate, filmul, care a beneficiat de interpretarea lui Gary Oldman în rolul lui Dracula, este sufocat de recuzită şi de efecte speciale. Originea acestui personaj, aşa cum apare în filmul Bram Stoker's Dracula adaptat după carte, se regăseşte în momentul în care Prinţul Vlad se întoarce victorios de la o luptă împotriva Imperiului Otoman. Prinţul îşi găseşte iubita moartă, în castel, în faţa unei cruci de piatră. Nervos că femeia s-a sinucis, acesta îl blesteamă pe Dumnezeu şi înfige sabia în crucea de piatră. Sângele începe să curgă din cruce, iar Vlad Ţepeş îl bea spunând: ,,Sângele este viaţa şi va fi şi viaţa mea!".
 
O abordare religioasă a vampirilor o putem găsi în filmul Dracula 2000. Originea lui Dracula se regăseşte cu vreo 1500 de ani înainte de Ţepeş. Dracula, în această variantă este nimeni altul de cât Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat pe Iisus Hristos. Drept pedeapsă pentru această faptă, Iuda este blestemat să trăiască 2000 de ani ca un vampir. Titlul filmului se poate referi atât la acest detaliu, cât şi la faptul că a fost lansat în anul 2000.
 
San Francisco din sfârşitul secolului al XX-lea este cadrul din pelicula Interview with the Vampire (1994) în care tânărul Louis de Pointe du Lac îi povesteşte unui ziarist despre viaţa sa de damnat la nemurire. De fapt, de la fausticul pact încheiat la New Orleans cu irezistibilul vampir Lestat au trecut 200 de ani...Adaptând pentru marele ecran primul volum al ciclului "Cronicile vampirului"(un extraordinar succes de public şi de critică a lui Anne Rice), Neil Jordan creează un film de mare opulenţă vizuală. Plin de senzualitate, chiar fascinant, în pofida spectacolului cruzimii cotidiene practicate ca mod de viaţă, aduce o formă de fascinaţie a maleficului. Interpreţii principali (Tom Cruise şi Brad Pittt), într-un decor fabulous, semnifică, cu eleganţă, decăderea, descompunerea şi moartea. Este posibil ca impactul creaţiei lui Jordan asupra spectatorilor din 1994 să fie comparabil cu cel avut de Nosferatu asupra publicului din \'20. Este singurul film ce ar mai putea fi subintitulat o superbă "simfonie a groazei".
 
Este firesc ca romanul lui Stoker să fie preluat şi exploatat de către cinematograf, trăgând după el şi alte scrieri cu subiecte similare. Sutele de filme cu vampiri realizate până astăzi sunt unele cu, altele fără Dracula. În toate se întâlneşte însă o "recuzită" obligatorie:
 
Vampirul poartă pelerină, are canini lungi şi ascuţiţi şi unghii lungi. Sălaşul acestuia este un castel impozant şi în exterior şi în interior. Mobilierul acestui castel are draperii, argintărie şi cristaluri. Acest castel are un subsol în care se află sicriul din lemn masiv sau o criptă din piatră destinată somnului de peste zi.
 
De asemenea, în acest cadru, oglinzile sunt nelipsite. Vampirul nu se reflectă în ele, deşi este un mod de a-l depista. De nelipsit este sângele (picături, şiroaie, bălţi); două orificii însângerate pe un gât de om semnalează primul contact cu un vampir. Din recuzita vieţuitoarelor fac parte liliecii, lupii şi şobolanii, iar dintre insecte întâlnim ţânţarii şi păienjenii.
 
Vânătorul de vampir poartă haine modeste, de obicei, poartă ochelari şi are mereu un crucifix şi agheasmă la el. Din arsenalul de obiecte care pot proteja împotriva vampirilor fac parte, de asemenea, funia de usturoi, ţăruşii din lemn ascuţit şi ciocanul de lemn de bătut ţăruşii în inima vampirului adormit.
 
Trebuie să acceptăm mitul aşa cum s-a construit el (cu adevăruri istorice cu tot) şi să încercăm să-i desluşim semnificaţiile. În felul acesta, putem accepta mai uşor ideile pe care le vehiculează filmul cu vampiri; aşa cum le-a creat inconştientul colectiv (vampirul este un mort ce trebuie să fie viu). Vampirul moare la fiecare răsărit de soare şi prinde viaţă la apus, timpul nu-i alterează deloc nici făptura, nici puterile, el este nemuritor. Fiind o personificare a Răului, înseamnă că şi Răul este veşnic, ca şi Binele.
 
Indiferent de nivelul artistic, orice film de gen acordă greutate luptei pentru nimicirea vampirului, deci a Răului, ce trebuie împiedicat să se răspândească. Mesajul este explicit. Nu acelaşi este şi mesajul implicit al acestor filme, şi anume, relaţia dintre Eros şi Thanatos. Astfel, se explică faptul că, începând cu 1958 (filmul în care a jucat Christoper Lee), în rolul vampirului sunt distribuiţi frumoşi tenebroşi, degajând un erotism tulbure. În aceste cazuri, victimele vampirului (femeile tinere) nu rezistă farmecului acestuia, dorindu-şi mai repede momentul în care Eros îşi dă mâna cu Thanatos, zeul morţii. Anii 2000 au readus poveştile cu iubirea dintre un vampir şi o muritoare în deja celebra The Twilight Saga, o ecranizare a romanelor lui Stephanie Meyer.



 Toate articolele despre Articole diverse


1 comentariu

  • extra
    juan, 12.11.2011, 21:46

    Alte 2 titluri minunate: Blood for Dracula de Paul Morrissey si Trouble Every Day de Claire Denis

Spacer Spacer