Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Semnul şarpelui

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Atmosferă realistă şi meditaţie poetică - Semnul şarpelui


Marian Rădulescu

noiembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru Mircea Veroiu, segmentele Fefeleaga din Nunta de piatră şi Mârza din Duhul aurului nu reprezintă "doar exerciţii în vederea marelui film". Sunt chiar "marele film rămas reperul unei biografii personale, dar şi al uneia naţionale". Sublimarea narativă, reducerea la esenţial, concizia, eleganţa şi metafora cosmică - arăta Alice Mănoiu în Cinema 7/1982 - plasau filmul românesc pe "drumul unei stilistici moderne şi totodată naţionale", o îmbinare armonioasă de realism şi meditaţie poetică.

Coordonatele filmelor de debut - arta portretelor, rafinamentul punerii în cadru, mişcarea actorului într-un spaţiu atent elaborat (imaginea: Călin Ghibu; costumele: Hortensia Georgescu; montajul: Mircea Ciocâltei) - definesc şi programul estetic din Semnul şarpelui (1982). Ne aflăm undeva, într-un sat din Ardeal aproape de graniţa cu Ungaria, un fiu (Dinu Manolache) pleacă pe front. Al II-lea război mondial este pe sfârşite. Mumă-sa, hangiţa Handrabur (Leopoldina Bălănuţă), este mâhnită şi jură să se răzbune pe vameş (Dorel Vişan) şi pe contrabandiştii (Ion Vâlcu, Costel Constantin) care - cu bunăştiinţa jandarmului (Aristide Teică) - i-au trimis pruncu' la război. Nevasta tânără a celui plecat la oaste (Valeria Sitaru) îl aşteaptă până-ntr-o zi, când află că a murit - soacră-sa primise carte de la cătane cum că băiatul i s-a prăpădit. Atunci, într-un moment de furie, apriga hangiţă a zvârlit călimara în icoana (mă rog, tabloul religios) de pe perete: "Şi cât te-am rugat!.. Dar n-ai nicio putere. Nu mai cred! Numai în mine am să cred! Numai la mine am să mă rog!" În urma loviturii, candela este atinsă şi uleiul vărsat provoacă incendierea icoanei. Brusc, femeia este cuprinsă de căinţă şi, primejduindu-şi deştele, stinge para focului ce tocmai a prins să mistuie tabloul. Gestul răzvrătirii faţă de divinitate e emblematic pentru specia numită om, atunci când i se pare că ruga nu i-a fost ascultată după cum se aştepta. Când omul nu poate spune, cu inima întreagă: "Facă-Se voia Ta!"

Alimandru (Ovidiu-Iuliu Moldovan) - un fel de haiduc modern, un contrabandist justiţiar - face pe călăuza pentru cei care, mai ales după terminarea războiului şi cotropirea ţării de sovietici, fug de noul regim. Falnic, este râvnit de multe muieri din sat şi poate chiar de nora hangiţei. Cu sunet de baladă modernă, cântăreţul satului (Radu Gheorghe) - un fel de raisoneur - al poveştii - zice:

A trecut bădiţa dealul
Îi cunosc mersul şi calul
Calu-i sur, bădiţa-i sur
A-l blestema nu mă-ndur
Calu-i alb, bădiţa-i alb
L-aş blestema şi mi-i drag...
***
De-ar fi lumea de hârtie
Aş aprinde-o-ntr-o mânie
Dar lumea-i stană de piatră
Nu se-aprinde niciodată...

Un pribeag (Mircea Albulescu) se întoarce înapoi în satul natal din îndepărtata Americă, unde totul e "bine gândit" şi "te umpli de bani". Dar sufletul i se usca de urât acolo. N-avea cu cine schimba o vorbă şi nici românii pentru care - de la distanţă - lucra de o bună bucată de vreme (le dădea telefon, la ore fixe, de două ori pe zi, ca să le povestească ce mai e prin ţară, să le cânte melodii populare, să-l audă - altfel spus - glăsuind româneşte) n-au dorit nicidecum să-l întâlnească. Pentru românii de acasă el e, acum, un ciudat cu ifose de cinefil şi meloman. (Ce client perfect pentru lagăre, canale şi gulaguri - intrate în firescul lucrurilor în "obsedantul deceniu" - e acest personaj care, după ce a cunoscut "confortul occidental", s-a întors într-o patrie în care se simte un intrus.)

La sfârşit se întoarce de pe front (cel mai probabil din Siberii fără de sfârşit) şi fiul hangiţei. Ca să afle că nevastă-sa n-a mai putut să-l aştepte şi (unul din semnele şarpelui care, spune Alimandru, îl muşcă pe om în somn - când nu veghează, cum ar veni, dacă ar fi să-i interpretăm simbolic vorbele) s-a măritat cu altul. Îi iese în cale contrabandistului care, între timp, a schimbat murgul pe-o Pobedă (maşina la modă în acei ani), căci noua "putere populară" dăduse ordin să se împuşte toţi caii (era anul 1951). Tocmai cioplise o piatră funerară pentru hangiţa bătrână care se prăpădise. Dumnezeu îi împlinise ruga, chiar dacă n-a mai apucat să-şi vadă fiul întors acasă...

Semnul şarpelui - un film ce reînvie atmosfera de baladă a Nunţii de piatră. Imaginea: Călin Ghibu; scenariul: Mircea Micu; muzica: Adrian Enescu (feat. Radu Gheorghe); montajul: Mircea Ciocâltei; costumele: Hortensia Georgescu; distribuţia: Ovidiu-Iuliu Moldovan, Leopoldina Bălănuţă, Dorel Vişan, Ion Vâlcu, Costel Constantin, Mircea Diaconu, Valeria Sitaru, Mircea Albulescu, Radu Gheorghe, Dinu Manolache. Un film de Mircea Veroiu. 1982



 Toate articolele despre Semnul şarpelui


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer