Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cu mască, fără mască


Marian Rădulescu

noiembrie 1999
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Istoria acestui pământ, cred, nu are nimic de a face cu filmele aşa-zis istorice. O dovedesc mormanele de peliculă (mă rog, DVD-uri, acum) care, în loc să transmită că experienţa de viaţă este ireversibilă, în loc să ajungă la adevărul psihologic, se avântă ca muştele la miere să prezinte adevărul "arheologic" şi "etnografic". Care e altoit, după caz, cu ideologia vremii (ca-n filmele de propagandă mascată ale "epopeii naţionale" din perioada comunistă) sau cu sofisticate scene de pirotehnie, de cascadorie, cu mult folclor etc. (ca-n filmele comerciale produse în serie în "uzinele de vise" ale cinematografiilor lumii).

În 1991, apărea Şobolanii roşii - primul film realizat în regim privat în România. Regizorul Florin Codre (de profesie cascador şi sculptor) prezenta - în premieră - adevărul behind the scenes în legătură cu filmele "epopeii naţionale", realizate de nişte regizori-zbiri pentru slava proprie şi comandate de "forurile supreme de partid şi de stat". Eugenia Vodă: "Faptul că filmul acesta nu e cu nimic mai prejos faţă de o mulţime de filme româneşti făcute de-a lungul anilor de regizori ai noştri cu pretenţii şi cu vechi state de serviciu, arată nu cât de profesionist e dl. Codre, ci, invers, cât amatorism a putut să încapă, în timp, în cinematografia română" (Cinema şi nimic altceva). Amatorismul şi falsa morală din atâtea şi atâtea filme "educative", "patriotice", "revoluţionare" n-au deranjat pe nimeni atunci. Nu deranjează nici în ziua de azi.

Douăzeci de ani mai târziu, aceste filme sunt iubite, adorate, zeificate de noi generaţii. Măştile lui Burebista, Decebal, Ştefan, Mircea, Mihai, Iancu (Jianu şi Avram), Tudor ş.a. se plimbă în continuare prin sute de fişiere puse pe youtube ca mostre de patriotism, de "dreaptă credinţă" şi - culmea! - de artă cinematografică. Sunt, probabil, considerate cool. Cum ar fi ca, peste ani şi ani, dintr-un secol de cinema românesc, nimeni să nu-şi mai amintească de filme "ca o icoană", profund sugestive, ca: Viaţa nu iartă, Pădurea spînzuraţilor, Meandre, Reconstituirea, Nunta de piatră, Tănase Scatiu, Ilustrate cu flori de cîmp, Casa dintre cîmpuri, Proba de microfon, Croaziera, Concurs, Secvenţe, Sfîrşitul nopţii, La capătul liniei, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, Moromeţii şi încă vreo câteva? Cum ar fi ca, din primii o sută de ani de cinema românesc, să rămână, ca documente pentru posteritate, filme "istorice", "cu subiect", ca: Dacii, Columna, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Burebista, Mircea, Drumul oaselor (ori producţii de divertisment ca B.D.-urile, Nea Mărin miliardar, Păcală sau A doua cădere a Constantinopolului) şi altele asemenea?

Subiectul e extrem de sensibil. A contesta "epopeea naţională" din cinematografie e ca şi cum ai contesta "sfinţenia" unui tablou religios care "face minuni" şi este cercetat, atins şi adulat de mulţimi de pelerini. (Mai cu seamă atunci când tabloul este opera unuia faţă de care poporul arată o nesfârşită evlavie.) Partizanii spiritului gregar îţi vor răspunde că nu-i interesează "subtilităţile" teologice şi "teoriile" care fac diferenţa dintre icoană şi tablou; că gesticulaţia evlavioasă, frumuseţea şi fericirea corporală - juvenile, misterios-dulceage - dintr-un tablou religios pietist nu-i deranjează câtă vreme ştiu ce şi pe cine reprezintă, dogmatic, imaginea cu pricina (icoană, tablou, cum s-o numi); că, din prea mult zel şi prea multă pioşenie, nu mai au timp de contemplaţie, de "catharsis"-ul transfigurator generat de icoană.

Împrejurările sunt mai întotdeauna grele - fie că vremurile sunt dictatoriale, totalitare şi accesul la opere "subversive" este îngreunat (Fahrenheit 451, 1984), fie că ne este dat să trăim în plină babilonie virtuală şi accesul la orice devine posibil (cu preţul autodistrugerii, prin dependenţe de tot felul), dar e foarte greu să mai ştii ce-ţi doreşti, care sunt criteriile de selecţie, ce anume sau cine reprezintă o valoare (Zapping, Requiem for a Dream). Pentru Monahul de la Rohia "împrejurările nu pot fi scuză decât pentru rataţi; şi rataţii pe plan social sau duhovnicesc sunt cei care s-au dat bătuţi, n-au avut mesaj, sau nu le-a fost destul de scump". Întotdeauna însă, fiecare obţine ce vrea. Dar - ne avertizează Nicolae Steinhardt, un învingător al temniţelor comuniste şi al vremurilor potrivnice - fiecare obţine (înţelege, desluşeşte) mesajul pe care îl vrea cu adevărat, "nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine prin neprecupeţit sacrificiu, înfrângând lenea, nestăruind asupra scrupulelor". Unii obţin icoana sau filmul ca icoană (chipul transfigurat), alţii tabloul sau filmul "cu subiect" (masca).



 Toate articolele despre Articole diverse


1 comentariu

  • icoana sau tablou
    Ser, 02.12.2011, 20:46

    Un articol excelent ! Este inutil sa mai fac comentarii. Am dorit sa subliniez faptul de a fi descoperit un punct de vedere care, cu riscul de a deranja o anumita opinie generata de popularitatea unor productii cinematografice romanesti, devenite "culte", aduce ceva lumina in felul de a privi si de a receptiona creatiile cineastilor romani, nu rareori, supusi unui climat de acceptare a unor realizari mediocre a caror tematica corespunde unui sentiment autorecuperator vizavi de figurile iconice ale istoriei nationale.

Spacer Spacer