Prin aceste afirmaţii şi interogaţii am încercat să delimitez liniile de cercetare vizibile în acest nou demers cinematografic al lui Pedro Almodovar, La piel que habito. Prezenţa sau absenţa unui corp şi agresarea corpului marchează împlinirea sau deznădejdea personajelor. Şi, după cum reiese din film, normalitatea vieţii cuiva e exact ceea ce acea persoană hotărăşte că vrea să fie din punct de vedere fizic, ca gen, ca orientare sexuală. O schimbare violentă a naturii unui eu deja-devenit conştiinţă de sine e imposibilă, indiferent ce programe de reorientare corporalo-spirituală ar fi puse în joc în vederea domesticirii noii naturi create artificial.
Robert Ledgard (Antonio Banderas) e un chirurg plastician renumit, care cercetează într-un laborator propriu formule prin care viaţa corporală să fie dusă la un nivel calitativ superior celui actual. Transplanturile pe care le face el, modul în care prelucrează mostrele de piele prin inginerie genetică nu sînt legale, însă nici legea nici deontologia medicală nu sînt idealurile care-l conduc în această poveste, ci obsesia perfecţiuni. Precum e cazul fiecărui personaj din film, Robert Ledgard trebuie să facă faţă unor pierderi majore. Soţia sa, Gal, se sinucide atunci cînd îşi vede corpul desfigurat în urma unui incendiu. Fiica sa, Norma, are o cădere psihică majoră după moartea mamei. Spre finele tratamentului psihiatric îşi însoţeşte tatăl la o nuntă, unde e violată. Cînd se trezeşte din şoc crede că tatăl său e violatorul şi, pînă la urmă, şi ea se sinucide. Chirurgul va încerca să depăşească aceste traume pedepsindu-l pe violator, pe care îl transformă din punct de vedere corporal într-o copie perfectă a soţiei sale, de care se şi îndrăgosteşte. Cum sîngele apă nu se face, nu e greu de dedus cum se va comporta violatorul (Vicente, interpretat de Jan Cornet) în trupul Verei (Elena Anaya).
Chiar dacă vorbeşte despre probleme esenţiale ale condiţiei umane şi chiar dacă în cinema apreciez un aspect pe care îl găsim şi în stilul său auctorial - faptul că prin tuşe care intenţionat frizează kitsch-ul, printr-un umor nu de puţine ori desuet, autorul amendează seriozitatea temelor abordate, astfel că nu devine scorţos sau superior - nu pot spune că îmi place Almodovar. Fiindcă el nu face lucrul ăsta cu fineţe, precum Aki Kaurismaki, ci îl face destul de grosolan şi duce poveştile sale înspre telenovelă. Mi-e clar că e o atitudine voită şi o receptez ca atare, însă mi-e greu să particip la verva sa. Mă bucură unele săgeţi pe care Almodovar le trimite către artă în sensul academic al acestui termen - cum e replica dată lui Velasquez în acest film, cînd Robert o priveşte pe Vera pe ecran, fiecare fiind aşezat într-o poziţie similară celei în care stă Venus în celebrul tablou al pictorului spaniol, oglinda din tablou fiind ecranul - însă mi-e greu să îmbrăţişez formele sale pînă la capăt. Fiindcă de cele mai multe ori verva sa devine gîlceavă şi acţiunile de pe ecran sînt împinse pînă la ultimele consecinţe posibile, clipă în care diferenţa dintre telenovela veritabilă şi atitudinea critică (a lui Almodovar, la adresa acestui tip de exprimare dramatică) dispare. Tocmai fiindcă Almodovar trăieşte forma ca atare şi o critică prin supraexpunere, pe cînd Kaurismaki o critcă prin descompunere şi recompunere, prin joc.