Turistul şi emoţia regăsirii - La vida de los peces

Andrés are "treizeci şi ceva" de ani şi s-a stabilit de un deceniu la Berlin - de fapt, meseria îi cere să străbată lumea şi să scrie articole despre destinaţii exotice. El revine în Chile pentru a-şi vinde proprietăţile rămase (casa părinţilor şi un apartament închiriat), adică puţinele lucruri fizice care-l mai leagă de oraşul natal. Aici, ajunge la petrecerea aniversară a prietenului său Pablo, un eveniment de la care fosta sa gaşcă nu a lipsit niciodată. Însă adevăratul motiv pentru care Andrés se află în casa familiei lui Pablo, atît de des vizitată altădată, nu este acela de a-şi lua adio de la vechii prieteni (bifîndu-i la fel cum procedează turiştii cu atracţiile locale), înainte de plecarea definitivă în Germania. El vrea s-o reîntîlnească - şi speră s-o recucerească - pe Beatriz, marea sa dragoste, singura femeie lîngă care a trăit sentimentul eternităţii. Totuşi, ea este măritată şi are copii cu un gringo, în timp ce el nu are alt tovarăş de viaţă decît un hamster. Va reuşi Andrés s-o convingă pe Beatriz să-l urmeze, în puţinele ore pe care le mai are de petrecut în trecut? Oare şansele sale de a-şi spăla păcatele (el o părăsise, din pricina confuziei şi, probabil, a fricii de a-şi asuma vreo responsabilitate) nu sînt compromise într-o epocă în care, aşa cum observă Beatriz, "totul poate fi digitalizat" (amintirile, prieteniile sau iubirile) şi tranzienţa este cea care ne guvernează existenţa?

Cel mai delicat, dar şi cel mai sfîşietor film pe care-l puteţi vedea acum în cinematografele noastre este La vida de los peces / Viaţa peştilor al regizorului chilian Matías Bize. Dacă l-aţi ratat la TIFF-ul 2011 (şi chiar dacă nu l-aţi ratat), el merită cu prisosinţă fiecare minut (din cele nici măcar 90) pe care-l veţi petrece în faţa ecranului. Dar La vida de los peces este un film care te solicită nu doar să îl priveşti - şi să îl asculţi -, ci şi să îl trăieşti. Ceea ce nu e deloc greu, datorită semnificaţiilor universale ale poveştii: doi oameni caută fericirea şi, temîndu-se că viitorul nu le rezervă nimic mai bun, o caută în trecut, ignorînd faptul că timpul nu se poate întoarce.

Povestea este atît de simplă (la fel cum pare şi producţia), încît sîntem imediat tentaţi să etichetăm filmul drept "minimalist". Totuşi, "minimalismul" său este foarte diferit de cel al Noului Cinema Românesc - în care, după cum afirma Alex. Leo Şerban, "un minim de mijloace artistice" este utilizat, cu bună ştiinţă, "pentru a obţine un maxim de efect estetic". Matías Bize nu se sfieşte să se folosească de orice mijloc artistic care-l ajută să-şi atingă scopul, adică să provoace emoţie. E manipulare, l-ar putea acuza unii. E cinema, i-ar lua apărarea alţii. Dar, în esenţă, "Cinematograful este Manipulare" (l-am citat, din nou, pe Alex. Leo Şerban), aşa că au dreptate şi unii, şi alţii. Iar manipularea lui Matías Bize este atît de încîntătoare, că nici nu mă gîndesc să i-o imput.

Scenariul, care a pornit de la Julio Rojas, colaborator frecvent al regizorului, dar în care acesta din urmă s-a implicat total, evită cu subtilitate să ne dezvăluie tot backgroundul personajelor; un bun exemplu este abia întrezărita dramă a lui Francisco, odinioară cel mai bun prieten al lui Andrés şi Beatriz, care a murit de mult, dar este în continuare prezent în gîndurile şi în vorbele tuturor. Cei doi interpreţi principali, Santiago Cabrera (pe care, sînt convins, îl aşteaptă o carieră spectaculoasă) şi Blanca Lewin (actriţa-fetiş a cineastului chilian, care a mai distribuit-o în două lungmetraje), au intrat atît de bine în pielea eroilor, încît fiecare privire şi fiecare gest al lor poartă cîte un gînd, niciodată rostit pe de-a-ntregul. Dincolo de cadrele din spate, cu care ne-au obişnuit filmele realiste recente, imaginea semnată de Bárbara Álvarez, deseori voit fuzzy, creează impresia - nu doar în secvenţele cu peştii multicolori - că pluteşte, în aerul din jurul oamenilor de pe ecran, ceva ce nu putem cuprinde, cu cuvîntul sau cu mintea, dar care ne tulbură şi ne îndeamnă, parcă, să nu ne irosim clipa cea repede. La fel de importantă pentru mesajul filmului este muzica lui Diego Fontecilla (un alt colaborator frecvent al regizorului), absolut superbă, la fel ca şi cîntecul trupei Inverness de pe coloana sonoră. În momentele de maximă tensiune emoţională, muzica creşte gradual, acoperă vuietul petrecerii sau umple tăcerea şi ne răvăşeşte, facilitîndu-ne empatizarea cu protagoniştii. Cahiers du Cinéma l-a descris pe Matías Bize drept "cel mai promiţător regizor din cinematografia chiliană". Eu unul visez la un Matías Bize român.

P.S. Ştiu că nu se prea obişnuieşte să dedici cuiva o cronică, însă e prima dată cînd fac asta, aşa că vă cer puţină îngăduinţă. Dedic textul de mai sus Danei Enulescu, care a plîns de fiecare dată cînd a văzut acest film (şi numai ea mai ştie de cîte ori l-a văzut).
Şi, desigur, lui Leo.

Citiţi scenariul filmului Viaţa peştilor, un volum publicat de Editura LiterNet.