Oricît de responsabil s-ar vrea a fi, ca pariu încheiat cu istoricii de film ai viitorului (iată ce se va dovedi că a fost cu adevărat important, din tot ce-a rulat în 2011), e inevitabil ca un top de genul acesta să constituie, într-o măsură mult mai mare, o simplă pagină de autobiografie (iată ce i s-a părut important celui care eram în 2011, adică într-o anumită etapă a călătoriei mele / sale prin cinema şi prin viaţă, din ce-a apucat să vadă - căci bineînţeles că n-a văzut tot ce s-a lansat în lume în anul respectiv). Date fiind dimensiunile haosului în care încearcă să facă puţină ordine, exerciţiul întocmirii unui astfel de top trebuie să înceapă prin fixarea cîtorva reguli. Astfel, în ceea ce mă priveşte, anul acesta am încercat să-mi restrîng plaja de selecţie la filmele care au fost proiectate în cel puţin un cinematograf românesc şi într-un regim cît de cît apropiat de acela al difuzării comerciale - adică nu doar una, două sau trei proiecţii în cadrul unui festival, ci mai multe, de preferinţă în zile consecutive. Sigur că procedez arbitrar (şi nu doar în defavoarea unui film sau a altuia, ci în defavoarea unei întregi clase - scurtmetrajele), dar şi mai arbitrar ar fi să amestec întîlnirile importante pe care mi le-au oferit cinematografele cu întîlnirile importante pe care mi le-au oferit televiziunile (prima pe listă ar fi cea cu Mildred Pierce al lui Todd Haynes, la HBO) şi cu întîlnirile importante pe care mi le-am oferit eu însumi numai mie (prima pe listă ar fi cea cu Carlos al lui Olivier Assayas). În fine:
1. Aurora. Inspirat de fenomenologia existenţială a lui Sartre şi a lui Maurice Merleau-Ponty, teoreticianul de film André Bazin (colaborator frecvent al revistei Les Temps modernes, pe vremea cînd era co-editată de cei doi) vedea cinematograful ca pe o invenţie capabilă (dacă e folosită într-un anumit fel) să cultive în spectator o aprehensiune a "ambiguităţii" inerente "fiinţării-în-lume". Filmul lui Cristi Puiu e un experiment radical în direcţia trasată de Bazin. Fiind vorba despre o tentativă de a forţa noi deschideri perceptuale-intelectuale-spirituale, e inevitabil ca pînă şi printre puţinii spectatori capabili de a-i recunoaşte importanţa să nu existe nici un consens în privinţa gradului ei de succes. Cea mai înaltă apreciere a venit din partea criticului american J. Hoberman, care a scris că filmul "poate să nedumerească la fel de mult cum a nedumerit L'avventura în 1960" şi că, deşi "nu e un film care te face să fii mulţumit de faptul că exişti", e unul care "te face să fii conştient de acest fapt".
2. Melancholia. Puiu trece drept arogant, dar Aurora e expresia unei reverenţe la fel de smerite şi, în fond, la fel de religioase ca a lui Bazin, în faţa a ceea ce criticul francez numea "ambiguitatea realului". Arogant e Lars von Trier, care în Melancholia se plasează pe sine în punctul terminus al istoriei artelor europene, un scavenger bîntuind printr-o serie de muzee (unul dedicat imaginarului romantic, altul dedicat imaginarului medieval, altul dedicat instituţiei cinematografice numite Dogma '95 - pe care chiar el a creat-o -, altul dedicat instituţiei pe care, în lipsa altor termeni, o numim "filmul european de artă"), cu flăcările apocalipsei în urma lui, luînd cîte ceva de-aici, cîte ceva de-acolo şi, din ce ia, încropind un fel de trusou cu care eroina-mireasă a filmului său să se prezinte la photo-shooting-ul glossy al sfîrşitului lumii. În film, von Trier neagă că activitatea umană ar avea vreo valoare şi se pronunţă în favoarea distrugerii, dar propria lui "încropeală" e, de fapt, creaţie la superlativ, eminamente recuperabilă, chiar şi din perspectiva gustului conservator/burghez, sub umbrela noţiunii de "frumos". Aşadar, nu-i de mirare că, pervers cum e, a simţit nevoia să se semi-dezică de film, dar - îi place, nu-i place - istoria artelor europene nu s-a oprit, ci merge înainte, cu el în linia întîi a celor care ne mijlocesc noi viziuni nouă, celorlalţi.
3. Pielea în care trăiesc / La piel que habito. Almodóvar n-a mai lansat de mult un atac atît de virulent (de la adăpostul farmecului său de povestitor şi decorator) împotriva ordinii & stabilităţii heterosexuale/falocratice/identitare.
4. Metodă periculoasă / A Dangerous Method. Cine-teatru de idei de calitate superioară, în regia lui David Cronenberg, cu Freud, Jung şi pacienta-colega-muza lor, Sabina Spielrein, despre explorarea unui continent abia descoperit de impulsuri şi dorinţe, scufundat sub nivelul minţii conştiente, şi despre soluţiile fiecăruia la provocarea de a trăi cu implicaţiile tragice ale noilor descoperiri.
5. În patru timpi / Le quattro volte. Un poem despre transmigraţia sufletelor, deghizat într-un documentar observaţional (filmat de Michelangelo Frammartino în Calabria) despre oameni, capre, copaci, cherestea, cărbune, fum.
Despre alte cinci vîrfuri cinematografice ale anului - precum şi despre cîteva false vîrfuri - urmează să vorbim săptămîna viitoare.