Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Ştiri  Sageata  Route Irish

Independenţa Film prezintă Route Irish


Comunicat de presă

decembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sinopsis

Liverpool, august 1976. Când avea 5 ani, Fergus l-a întâlnit pe Frankie, în prima zi de şcoală. De atunci, cei doi au fost nedespărţiţi. În adolescenţă, chiuleau de la şcoală şi beau cidru pe feribotul ce traversează râul Mersey şi visau să călătoreasă în jurul lumii. Fergus nici nu se gândea că visul său urma să devină realitate atunci când avea să devină un membru al forţelor speciale de elită ale Marii Britanii - SAS. 

După ce demisionează în septembrie 2004, Fergus îl convinge pe Frankie (ex-Para), să intre în echipa sa de protecţie din Baghdad. 10.000 de lire pe lună, fără taxe. Ultima lor şansă să intre în acest război care devine din ce în ce mai comercializat. Împreună, cei doi îşi riscă vieţile într-un oraş cufundat în violenţă, teroare şi lăcomie, şi "spălat" de un miliard de dolari americani. Trei ani mai târziu, Frankie moare pe Route Irish, cel mai periculos traseu din lume. Înapoi în Liverpool, măcinat de durere, Fergus respinge explicaţia oficială a morţii lui Frankie şi porneşte o investigaţie pe cont propriu  pentru a elucida misterul morţii prietenului său cel mai bun.
 
Numai Rachel, iubita lui Frankie, înţelege cât de adâncă e durerea lui Fergus, şi ce consecinţe letale poate avea furia lui. În timp ce Fergus încearcă să descopere ce i s-a întâmplat cu adevărat lui Frankie pe Route Irish, el şi Rachel se apropie treptat unul de celălalt. Pe măsură ce dezvăluie adevărul din spatele morţii lui Frankie, Fergus se luptă să îşi recâştige vechea identitate şi fericirea pe care a împărţit-o cu Frankie cu 20 de ani în urmă pe Mersey.



Ken Loach, regizor
"Provocarea este întotdeauna să găseşti microcosmosul care poate ilustra adevărul general: conflictul nerezolvat, contradicţia care, atunci când este explorată, să dezvăluie peisajul major."

Paul Laverty, scenarist
"Cu toţii cunoaştem ritualul prin care trupul unui soldat mort este repatriat: muzică solemnă, steag naţional, escorte şi saluturi înregistrate în detaliu de mass-media naţională. Cuvinte de consolare curg din partea politicienilor şi a generalilor către rudele îndurerate, unele atât de tinere că au copii nou-născuţi în braţe. Lucrurile nu au stat aşa însă pentru Deely, sora lui Robert, un ex-Paratrooper care a fost ucis într-o ambuscadă în Iraq. La înmormântarea lui nu a existat nicio fanfară şi niciun drapel, nu a venit niciun jurnalist şi nu s-a pus nicio întrebare. Moartea lui, din câte ştim, nu a fost menţionată pe nicio listă. Motivul este simplu: Robert nu mai era un Paratrooper, ci un contractant privat. Unii oameni îi numesc soldaţi privaţi, alţii le spun luptători corporatişti sau consultanţi pe probleme de securitate. Iraq-ienii îi numesc mercenari.
Afacerea războiului se privatizează treptat şi în mod deliberat în faţa ochilor noştri. Patrick Cockburn, un  respectat analist politic în problema Iraq-ului, a estimat că, în momentul de vârf al ocupaţiei, existau în jur de 160.000 de contractanţi străini în Iraq, dintre care mulţi - probabil aproximativ 50.000 - erau personal de securitate înarmat până în dinţi. Fără ei, desfăşurarea războiului şi a ocupaţiei de după ar fi fost imposibile.
Mulţumită lui Paul Bremer, directorul Autorităţii Provizorie a Coaliţiei, numit de SUA, fiecare dintre aceşti contractanţi a primit imunitate în faţa legii iraqiene, concretizată în Decretul 17, care a fost impus noului Parlament irakian. (Decretul 17 a fost în vigoare din 2003 până la începutul anului 2009).
Nimeni nu este interesat de numărul civililor irakieni ucişi sau răniţi de contractanţii privaţi, dar există o bază vastă de dovezi ce atestă faptul că au existat numeroase abuzuri. Masacrul Blackwater, în care au fost ucişi 17 civili în mijlocul Bagdadului, este incidentul cel mai renumit, dar au existat multe altele care nu au fost mediatizate. Un contractant mai vechi mi-a spus, dorind să-şi păstreze anonimatul, că a stat de vorbă cu un  sud-african care i-a spus că a ucide un irakian era echivalent cu "a ucide un Kafir". Alţi contractanţi de bună credinţă, mândri de profesionalismul lor, mi-au mărturisit dezgustul pe care îl simţeau pentru violenţa "cowboy-ilor". Dacă un contractant era implicat într-un incident ce cauza neplăceri, era evacuat din ţară de către compania lor. Impunitate, la ordin.

În timp ce contractanţii de duzină se jucau cu vieţile oamenilor pe Route Irish, directorii executivi ai companiilor pentru care lucrau făceau avere. David Lesar, director general la Halliburton (un fost CEO al acestei companii fusese Dick Cheney), a câştigat aproape 43 milioane de dolari în 2004. Gene Ray, de la Titan, a luat peste 47 milioane de dolari între 2004 şi 2005. JP London, de la CACI, a încasat 22 milioane. Diavolul se ascunde întotdeauna în detalii. Contractanţii privaţi obişnuiau să încaseze de la armata americană până la 100 de dolari pentru un sac cu rufe de spălat. Într-un raport oficial datat ianuarie 2005, generalul pentru investigaţii speciale în scopul reconstrucţiei Irakului, Stuart Bowen, a dezvăluit că peste 9 miliarde de dolari dispăruseră din cauza fraudei şi a corupţiei, iar acest lucru s-a întâmplat numai în timpul unei perioade limitate în care a funcţionat Autoritatea Provizorie. Impunitate finaciară, de asemenea.
După cum mi-a spus un contractant, "locul duhnea a bani". Nu e de mirare că soldaţi prost plătiţi şi reprezentanţi de elită ai Forţelor Speciale s-au alăturat într-un număr atât de mare acestor corporaţii militare private, văzând în asta şansa lor de a-şi "lua porţia" din război. Aceşti oameni se aleg cu mai mult decât bani de pe urma războiului. Acum suntem obişnuiţi să vedem imagini cu măceluri şi masacre de "acolo". Ne-am obişnuit să citim poveşti despre miliarde de dispăruţi, lăcomie corporatistă, abuz, tortură şi închisori secrete. Estimarea realizată de "The Lancet", în care se înregistrează cifra de 654.000 morţi până în iunie 2006, aproape că depăşeşete capacitatea de înţelegere a minţii umane. Acum, totul pare la o distanţă confortabilă în timp şi spaţiu. Ne-a ajuns oboseala în ceea ce priveşte Irakul, aşa se spune.
Însă ce e "acolo" se întoarce acum acasă. Irakul se află în mâinile "băieţilor noştri". Am fost îngrozit să aflu de la instituţia filantropică Combat Stress, care se ocupă de foştii soldaţi care suferă de Sindromul de Stres Posttraumatic (SSP) că durează, în medie, aproximativ 17 ani până ca acest sindrom să se manifeste. Soldaţii se pregătesc pentru o undă de şoc majoră în anii ce vor urma.
Norma, o asistentă blândă, pe punctul de a ieşi la pensie, care a petrecut ani de zile cu foşti soldaţi, a deschis calea către această poveste atunci când mi-a spus că "mulţi dintre aceşti bărbaţi poartă doliu pentru ceea ce fuseseră înainte". Un fost soldat mi-a arătat un autoportret pe care şi-l pictase. "Vreau să fiu omul care am fost înainte."
Decretul 17 a fost revocat în Irak, dar spiritul său încă mai domină: duhoarea impunităţii, minciunile, dispreţul pentru dreptul internaţional, subminarea convenţiilor de la Geneva, închisorile secrete, torturile, crimele... sutele de mii de morţi. În timp ce mi-i închipui pe autorii intelectuali ale celor de mai sus - Bush, Blair, Rumsfeld şi cercurile lor - colectându-şi milioanele după cuvântările de gală pe care le ţin la dineuri şi stabilind relaţiile între organizaţiile pe care le conduc, nu mă pot abţine să nu mă gândesc la asistentele din Falujah care iau parte la naşteri ale unor copii cu două capete sau feţe deformate mulţumită bombelor chimice aruncate asupra acelui oraş. Cadoul nostru pentru viitor."

Rebecca O'Brien, producător
După Looking for Eric, am simţit că e important să realizăm un proiect serios şi intransigent, iar partenerii noştri francezi la acel film - Pascal Caucheteux, de la Why Not şi Vincent Maraval, de la Wild Bunch - erau dispuşi să ne ajute până la capăt. A fost excelent să putem lucra iar cu ei, procesul de finanţare s-a simplificat şi a devenit mai direct şi mi-a dat şansa să mă contrentrez mai mult pe producţie. Ceilalţi parteneri europeni ai noştri s-au alăturat şi ei, împreună cu North West Vision din Marea Britanie.
Am filmat în Iordania scenele din Irak - Comisia Iordaniană Regală de Film ne-a acordat un sprijin foarte mare şi sunt de asemenea mulţi refugiaţi iraqieni care au făcut figuraţie în film. Poveştile lor cu adevărat devastatoare ne-au apropiat de adevărul pe care încercam să îl redăm prin filmul nostru. A fost o bucurie să lucrăm iar în Liverpool - e un oraş în care e uşor să te descurci, plin de personaje colorate şi farmec.



Mark Womack, FERGUS
Ken îţi cere să te documentezi intens. Te pune să te întâlneşti cu mulţi oameni care ar putea să semene cu personajul respectiv. Trebuie să porţi multe conversaţii care ar putea fi utile şi să citeşti multe despre lumea în care trăieşte personajul. Aşa că atunci când începi să filmezi, ai întâlnit deja contractanţi şi le-ai auzit poveştile şi poţi să începi să construieşti personajul de acolo. De asemenea, petreci foarte mult timp cu personajele cu care vei lucra şi ai şansa să te apropii de ele. Am fost într-o tabără militară cu John Bishop, care îl interpretează pe Frankie, şi cu Trevor, care îl joacă pe Nelson, aşa că am ajuns să îi cunosc destul de bine. Ne cunoşteam deja bine atunci când au început filmările. Am fost supărat în prima zi când am aflat că personajul lui John murise deja în film. M-am simţit aşa cum îmi imaginez că te-ai simţi dacă ai pierde un prieten apropiat. John a fost minunat pentru că a ştiut dintotdeauna şi nu mi-a zis.
Fergus se află pe calea autodistrugerii, aşa cum se întâmplă cu cei mai mulţi soldaţi care suferă de stres posttraumatic pe care i-am întâlnit. Unul dintre ei mi-a spus că te duci în aramată şi ei te pun în funcţiune, dar nimeni nu se gândeşte să te şi scoată din funcţiune. Cum poţi să treci de la ceea ce ai văzut în Irak la a face cumpărături la Sainsbury împreună cu soţia şi copiii? Unii se pot acomoda, dar mulţi nu pot.


Andrea Lowe, RACHEL
Văzusem majoritatea filmelor lui Ken şi m-am gândit, aşa cum fac probabil mulţi oameni, că sunt bazate pe improvizaţie. Dar nu e aşa, există un scenariu superb la baza lor. Improvizaţia apare în dezvoltarea personajului.
Uneori cunoşti părţi ale scenariului pe care alţi actori nu le cunosc, dar nu pui întrebări şi nimeni nu îţi spune pentru că procesul e îndrăgit de toată lumea. Lucrul acesta face ca reaţiile tale să fie naturale şi menţine lucrurile proaspete şi spontane astfel încât tu, ca actor, să nu analizezi prea mult. Esenţa filmelor lui Ken este adevărul din oameni, iar acest film este despre oameni răniţi.
Atunci când lucram la povestea secundară am stabilit că Rachel îl întâlnise mai întâi pe Fergus, că avusese un trecut mai sălbatic, că fusese implicată în muzică, călătorise foarte mult şi doar ce se hotărâse să devină antrenor personal. Făcea yoga şi îl întâlnise pe Fergus la sala de gimnastică. El are o latură întunecată şi are schimbări bruşte de stări emoţionale, probabil că cei doi ar fi început o relaţie în trecut. Numai că ea se află  într-un moment al vieţii în care îşi doreşte altceva, astfel că există o actraţie neîmplinită între cei doi. Fergus i-o prezintă lui Frankie, iar ea se îndrăgosteşte de el. După ce Frankie moare, Fergus trece printr-o perioadă întunecată şi nu o poate lăsa să îl salveze. Nu se pot salva unul pe celălalt, şi asta e tragic.




Festivaluri:
 
Cannes, 2010 - în Competiţia oficială
Toronto, 2010 - Masters Program
Rio, 2010
Mumbai, 2010
Istanbul, 2010
Taipei, 2010
Goa, 2010
Seatlle, 2011

Regia: Ken Loach
Scenariul: Paul Laverty
Producător: Rebecca O'Brien
Producători executivi: Pascal Caucheteux, Vincent Maraval
Scenograf: Fergus Clegg
Imaginea: Chris Menges
Sunetul: Ray Beckett
Casting: Kahleen Crawford
Costume: Sarah Ryan
Asistenţi de regie: David Gilchrist, Michael Queen
Locaţii: Claire Newton
Montaj sunet: Kevin Brazier
Producător de linie: Tim Cole
Montajul: Jonathan Morris
Muzica: George Fenton
Muzică editată de Shogun Music Ltd ("Rocks", interpretată de Primal Scream - Sony Music Entertainment UK Ltd., "Baghdad", interpretată Talib Rasool - EMI Music Publishing Arabia)
Filmat în: Iordania şi Liverpool

Distribuţie:
Fergus: Mark Womack
Rachel: Andrea Lowe
Frankie: John Bishop
Walker: Geoff Bell
Haynes: Jack Fortune
Harim: Talib Rasool
Craig: Craig Lundberg
Nelson: Trevor Williams
Tommy: Russell Anderson
Jamie: Jamie Michie
Young Fergus: Bradley Thompson
Young Frankie: Daniel Foy
Marisol: Najwa Nimri
Frankie's Mother: Maggie Southers
David: R David
Andy: Anthony Schumacher
Undertaker: Gary Cargill
Peggy: Donna Elson
Steve: Stephen Lord
Jay: Jaimes Locke
şi Natalie Flood, Andy Dwyer, Taban Othman, Ali Karami, Nasredine Banda, Nick Baty
Yousef: Tayf Basil
Ranj: Ranj Hawra
Mother: Hind Kamil
şi Malik Amir, Mohsen Fakhir, Aseel Salam, Kevin Burton, Tagreed Asad, Omar Abdelaazeez, Sajida Hassan
 
Durata: 109 minute
Format: 35mm
Anul: 2010
O co-producţie Marea Britanie - Franţa - Belgia - Italia - Spania
Distribuitor internaţional: Wild Bunch
Distribuit în România de Independenţa Film.
 
Contact:
anca romanescu | pr | 0727 731 552 | 0751 224 222 | anca.romanescu@gmail.com




 Toate articolele despre Route Irish


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Comunicat de presă


Alte articole

 Drumul spre adevăr - Route Irish, Doinel Tronaru
 Route Irish de Ken Loach, o poveste intrigantă despre cel mai periculos drum din lume, intră în cinematografe pe 9 decembrie 2011, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer