Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru, 2011

Din Bucureşti, cu cele mai bune intenţii - FNT, 2011


Florian-Rareş Tileagă

Scena.ro, noiembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Acum câţiva ani, în ultima seară de FNT, mi-am luat lumea în cap şi, în loc să particip la încheierea festivalului, m-am dus la un film. De Tarantino. Era gura de aer care (îmi) lipsea după zece zile în care spectacolele bune fuseseră umbrite de altele mai puţin bune. Erau micile "surprize", semnate de nume dezamăgitor de mari, care n-aveau nimic din ceea ce criticul Marian Popescu numeşte a fi teatru de comunicare. Spectacolele erau, în schimb, teatru de reprezentare, cu adresabilitate supusă esteticului, adică un teatru steril, autoreferenţial (încerc să le scuz folosind cuvinte complicate). Şi le numesc surprize fiindcă erau ţepele ediţiei, ca s-o spun pe limba eliberatoare a publicului larg, care spune exact ce gândeşte. Cel puţin pe net.

În 2011, tot la FNT, am dat iar fuga la film. Şi am făcut-o, din nou, nu ca umplere de timp, ci ca protest mai în glumă, mai în serios, care, recunosc, mă priveşte personal. În fine, nu ştiu cât de înţelept am procedat; poate a fost un gest la nervi, dar acum fusese de ajuns să-mi displacă profund un singur spectacol pentru ca sala de cinema să pară un refugiu. E drept, poate chiar în timpul proiecţiei se juca un spectacol bun în FNT sau poate, fără să ştiu, am ocolit majoritatea titlurilor bune din festival. Dar un lucru e clar: intoleranţa (pur personală, i-aş zice chiar nerăbdare nervoasă) la spectacolul prost dar "bine cotat", aşadar intoleranţa la "haideţi să vă arăt eu, regizorul" simt că a ajuns la cote înalte. Ea mă obligă, practic, să generalizez negativ la adresa FNT. Dar tot ea îmi interzice să mă fac că plouă, să mimez admiraţia şi "să scriu de bine" atunci când spectatorii pufăie de plictiseală, râd ironic, se uită la ceas din zece în zece minute şi aplaudă din obligaţie...

Concluzia acestei retorici cu iz paşoptist este că, în FNT, există două selecţii. Una a directorului artistic (criticul Alice Georgescu) şi alta, mai subiectivă, a spectatorului. A celui care fie se încrede în sinopsisuri (câtă naivitate...), fie pune mâna la ochi şi face un zig-zag încrezător printre titlurile din festival, doar-doar îl vor duce paşii la unul adevărat (da, termen cules tot din lexicul publicului). Iar eu, unul, refuz să cred că norocul stă la baza unei frumoase experienţe de spectator în FNT, chiar dacă asta poate fi una din concluziile celei de-a XXI-a ediţii. În sfârşit, iată un slalom nedrept de expeditiv printre titlurile din festival.

Îngropaţi-mă pe după plintă (r. Yuri Kordonsky, Teatrul "Bulandra", Bucureşti). Bineînţeles că încep cu el. Ca toţi cei care sunt întrebaţi, azi, cum a fost la FNT. Aaa, păi am văzut la Bulandra ceva de Kordonsky... Cam asta îţi rămâne în minte, orice ai mai fi văzut, fiindcă ceva-ul de la Bulandra - şi mă abţin cât pot de la cuvinte mari - e teatrul de la care se iese în şoaptă. Ba chiar în lacrimi, pentru unii. E genul de spectacol pe care-l vezi cu sufletul la gură, ca pe un thriller şi care pare perfect în tot ce este el, de la poveste şi mesaj, la actorie, decor, muzică. Iar povestea, care aici e stâlpul scenei, oferă drama şocantă a copilului Saşa, captiv în mâinile ultra-grijulii ale unei bunici care-şi urăşte viaţa dând vina pe ceilalţi. Apoi e bunicul, aerian şi la fel de frustrat, alături de care bunica se află în război cu mama copilului. Traumele se ţin lanţ iar băiatul, furat din braţele mamei, le resimte în scenele zilnice, guvernate cu o stricteţe patologică de către bunică.

De fapt, totul e gândit ca un şir de ritualuri casnice, ilustrate prin memoriile adultului Saşa, care le povesteşte şi le joacă simultan. Efectul e deplin: actul de a nara permite jocul cu convenţia şi saltul de la drama analitică la cea sintetică iar decorul (mobilier minimal á la Dogville - mese, scaune, uşi) compune, prin rotirea scenei, spaţii când realiste, când onirice. Rama schimburilor de registru rămâne, însă, triunghiul bunică-nepot-mamă, răsfrânt într-o mulţime de nuanţe umane care interzic tipologizarea de tip molieresc a caracterelor. Şi care, practic, legitimează din nou emoţia în teatru, făcând pace între criticul sceptic şi spectatorul cu ochi umezi. Aici, secretul e umorul înduioşător, presărat pe durata a peste trei ore de ritm mai degrabă romanesc decât teatral. Ca să nu mai spun că autorul e rus (Pavel Sanaev); la fel şi regizorul. Mai lipsea să fie actorii... Eu, unul, nu regret fiindcă Mariana Mihuţ (bunica) pare să facă a nu ştiu câta oară rolul carierei, cu monoloage epuizante şi acea rostire apăsată ce îi defineşte stilul. Copilul e Marian Râlea, într-un rol parcă imposibil de făcut în teatru pe linia realismului psihologic. Dar îl face şi-i iese o compoziţie cutremurător de autentică. Cât despre roluri secundare (bunicul - Claudiu Stănescu, mama - Andreea Bibiri, vecinul - Valentin Popescu), ori textul nu e destul de "darnic", ori sunt incosistent create actoriceşte. Aş merge pe a doua variantă.

Însemnările unui necunoscut (r. Alexandru Darie, Teatrul "Bulandra", Bucureşti). Mut de uimire m-a lăsat şi Însemnările..., tot de la Bulandra, dar tăcerea era acum semnul unei enervări pe care n-o puteam exprima. Unu la mână, fiindcă scuza spectacolului e textul-sursă al lui Dostoievski, O casă de nebuni. "Crescendo nebunesc, suită de întâmplări hazlii şi dramatice" - asta scrie în sinopsis şi te face să crezi că urmează o comedie suficient de antrenantă ca să-i suporţi durata de peste (!) patru ore. Dar n-o prea suporţi, pentru că ceea ce există în text, ca înlănţuire de situaţii şi portretizări tipic dostoievskiene, rezultă scenic în ilustrări încâlcite narativ şi redundante atmosferic. Doi la mână, în ciuda dinamicii de grup şi a performanţelor individuale (Mihai Constantin, Alexandru Potocean, Virgil Ogăşanu), energice în genul Elizavetei Bam al regretatului Tocilescu, spectacolul lui Darie pierde la capitolul naraţiune. E prea mult text, e totul prea strigat. Practic, ai vrea să înţelegi ce şi cum, dar te încurcă gălăgia care articulează, caracterial, personajele, dar face foarte neclar ansamblul. Păcat, aşteptările erau mari. De reţinut, totuşi, scenografia splendidă (Maria Miu). Plus light-design-ul (A. Darie), foarte generos în nuanţe, compatibil cu intensitatea emoţională a scenelor. Dar cam atât.

Caligula (r. László Bocsárdi, Teatrul Naţional "Marin Sorescu", Craiova). Despre spectacolul lui Bocsárdi se poate spune, pe scurt, că a vrut puţin şi că s-a văzut asta. Dacă vroia mai mult, atunci proiectul regizoral nu pornea de la premisa că ştim toţi textul şi că suntem la teatru ca să vedem... viziunea. Una "actualizantă". Adică un spectacol din care, dacă tragi linie, nu rămâne decât învelişul de soluţii vizuale (costume, decor, mici acţiuni, nici nu mai detaliez) care forţează aducerea la zi a piesei. Oricum tragedia rece, stufoasă filosofic a lui Caligula n-are mulţi fani... Dar Bocsárdi amplifică involuntar răceala, punând accent pe efortul de reprezentare, nu pe cel de comunicare a poveştii (al cărei punct forte nu e emoţia). Astfel, spectacolul nu doar că nu transmite aproape nimic, dar e blocat într-o zonă obositor de sterilă şi de ţeapănă. Parcă e un film de Sergiu Nicolaescu, cu patricieni care stau în picioare, care nu prea ştiu ce gesturi să facă şi declară milităreşte nişte sentinţe, pe cadenţa unui pathos care nu convinge pe nimeni. Din nefericire, sunt şabloane monumentaliste care încorsetează în mod nedrept calitatea jocului actorilor. Excepţie face Sorin Leoveanu (Caligula), singurul de la jocul căruia nu-ţi iei ochii. Are momente, însă, când complică inutil - exagerând interpretarea liberă - semnificaţiile oricum extrem de relative ale replicilor.

9 grade la Paris (r. Peter Kerek, Teatrul ACT, Bucureşti). Un scaun, un personaj, o poveste. Tipic ACT, doar că acum intervine ecranul de film, care preia vizual spectacolul mental creat de monologul personajului. E o sinteză de tehnici, care face ca teatrul să interiorizeze ceea ce filmul arată, ilustrând suficient de simplu şi de credibil o dramă alcătuită din ultimele clipe înaintea părăsirii familiei de către o soţie adulteră. Contează, aici, forţa detaliului din gânduri, amintiri şi îndoieli, care dau dimensiune abandonului femeii. Totuşi, în ciuda jocului actoricesc bogat în nuanţe (Alina Berzunţeanu), un minus al spectacolului e sărăcia imaginii de film, care ar fi putut exploata ocazia de a comenta, prin montaj de detalii, replicile rostite scenic. N-o face; în schimb, conţine cadre inutil de statice, insistând pe tot felul de acţiuni nesemnificative care ar vrea să spună mai mult decât pot spune. Dar ele slăbesc ritmul şi atractivitatea poveştii, întocmai ca în scenele de zel regizoral ale unora din filmele aşa-numitului Nou Val Românesc.

Mai întâi te naşti (r. Radu Afrim, Teatrul "Andrei Mureşanu", Sfântu Gheorghe). Că teatrul lui Afrim e apăsător (fie şi pentru cele două ore cât ţine, de obicei, "un Afrim"), o ştiu. Chiar şi în cazurile nu foarte reuşite, cum e acest Mai întâi te naşti, povestea a şase destine pentru care tristeţea, spaima, migrenele şi scrânteala inocentă sunt moduri de a trăi. Mediul preferat e, din nou, blocul / vila (ca în povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele), aşadar spaţiul ce uneşte personajele şi, implicit, vieţile. Totuşi, deşi confirmă "reţeta" afrimiană, spectacolul creşte în intensitate fără a mai avea, însă, unicitatea de conţinut a altor titluri precum Herr Paul sau boala familiei m. Cauza poate fi textul, destul de fracturat ca situaţii şi relaţii, determinând o exagerare regizorală a atmosferei (ba lirică, ba hiperbolică şi grotescă) în dauna minimei coerenţe narative cu care ne-au obişnuit majoritatea spectacolelor lui Radu Afrim. Unicitatea de imagine şi de identitate a personajelor, în schimb, e bifată. Din nou. Şi aceea de limbaj, prin devierile localiste marca Afrim, ce adaugă umor acolo unde stranietatea scenelor riscă să devină seacă.

Yerma (r. László Béres, Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ). Nu ştiu dacă aşa i-ar fi plăcut lui García Lorca să-şi vadă piesa. "Aşa", adică pe ritm rural de flamenco. Cert e că prin spectacolul celor de la Piatra curge suficient sânge spaniol cât să te ţină atent şi să-ţi placă cel puţin pentru tentativa lui de a fi flamenco. Folosind fragmente din folclorul iberic (dans şi cântec), spectacolul "se ţine bine" în ciuda partiturii coregrafice (deşi repetitivă, destul de pretenţioasă). E compact, e surprinzător de bine ritmat, spunând cursiv povestea de izolare, pasiune, gelozie, instinct şi prietenie dintre Yerma (Isabela Neamţu) şi Juan (Horia Suru). De reţinut sunt scenele de dans colectiv în jurul patului matrimonial, definit ca nucleu semantic. De asemenea, frumos atât pentru efectul exotic al folclorului, cât şi pentru simplitatea dramei, spectacolul are şanse să placă multor tipuri de public. Totuşi, merită un mare dislike pentru scenele dialogate, regresive narativ, care sting energia câştigată prin dans. Şi care fac ca spectacolul să fie doar pe jumătate special.

Despre iubire la om (r. Alexandru Dabija, Teatrul Dramatic "Sică Alexandrescu", Braşov). A fost o bucurie să descopăr, iniţial, că Dabija repetă, aici, exerciţiul parodierii lumii teatrale prin vizorul clasicilor, ca în Pyramus & Thisbe 4 You de Shakespeare. Nu i-a ieşit, însă, la fel de bine folosindu-l pe Cehov: fragmentele de texte cehoviene (între ele, povestirea Marfă vie ocupând cam tot spectacolul) care alcătuiesc povestea sunt obositor de urlate şi de schimonosite, actoriceşte vorbind. Desigur, scopul e de a reflecta parodic clişeele de abordare a dramei, în teatru, dar soluţiile actoriceşti nu sunt printre cele mai rafinate. În ciuda scenografiei care ridică spectacolul prin simplitatea spaţiului în oglindă, care pune semn egal între soţ şi amant şi care, prin formele sale curbate, transpiră de instabilitate, spectacolul e slab. Puternic ca idee, dar slab ca execuţie. Şi chiar dacă stârneşte râsete, chiar dacă place prin unele gesturi subtile care ating atât tema mariajului, cât şi pe cea a jocului de-a teatrul, totuşi întregul lasă de dorit ca echilibru energetic. Cine crede în less is more aplaudă, aici, puţin şi reţinut.

Cam atât. A fost un FNT cu intenţii bune, cu zâmbetul pe buze, materializate în aducerea de spectacole remarcabile care fie au existat iar eu le-am ratat sistematic, fie n-au fost iar eu le-am "prins" mai mult pe celelalte. Tot remarcabile...



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2011
 Toate articolele despre Îngropaţi-mă pe după plintă
 Toate articolele despre Caligula
 Toate articolele despre 9 grade la Paris
 Toate articolele despre Mai întâi te naşti
 Toate articolele despre Despre iubire la om


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Şapte Margarete mici - FNT 2011, Koschka Hetzer-Molden, traducere de Alexandru Nebejea
 Ecouri din FNT, 2011, Liviu Ornea
 Un proiect LiterNet: Tineri liceeni la repetiţiile lui Andrei Şerban - FNT, 2011, Răzvan Penescu
 Nu doriţi o Felie? - Felii, Manuela Zipişi
 Poate mâine se va întâmpla ceva - Trei surori la FNT 2011, Beatrice Lăpădat
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2011


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer