În legătură cu textul Ninei Berberova şi motivaţia pentru alegerea unui text provenit din literatură şi nu din teatru m-a lămurit repede chiar Iris Spiridon, regizorul acestui spectacol: "Mă ataşez mai mult de texte provenite din literatură, decât de dramaturgie. Nina Berberova se află printre scriitorii mei preferaţi şi cred că Acompaniatoarea are multe calităţi care pot fi dezvoltate în zona spectacolului." Rezultatul nu este reproducerea fidelă a romanului, ci regizoarea a decupat întâmplările de zi cu zi din viaţa unei artiste deosebit de frumoase şi a acompaniatoarei ei, întâmplări care converg înspre o intrigă poliţistă, mult mister, dar dincolo de toate, spre o poveste de dragoste, pură şi complicată în acelaşi timp.
Optarea pentru castel a venit în mod firesc pentru Iris Spiridon: "Povestea mea era şi povestea unei case, mi s-a părut mai mult decât natural să iau un castel de-a gata, în loc să mă apuc să construiesc un decor fals." Iar această alegere nu poate fi decât una optimă, pentru că un castel este locul perfect unde pot fi spuse poveşti presărate cu mister şi unde pot fi trăite poveşti de dragoste imposibile. Probabil de aceea şi Alfred Hitchcock, ca pionier al filmelor de gen, alegea locaţii maiestuoase în care arunca personajele în poveste. Şi chiar şi hotelul gigant din The Shining (regia Stanley Kubrick) provoacă încă fiori.
Spectacolul este povestea a două femei, una foarte frumoasă şi care numai prin frumuseţea şi măreţia ei poate face rău celor din jur, iar cealaltă, femeia din umbră care trăieşte şi se hrăneşte numai din viaţa celei de lângă ea. Însă, regizorul s-a ferit de demersul firesc al raportului dintre două astfel de fiinţe atât de contradictorii. Sentimentele pe care le încearcă personajul din umbră, personajul secundar, nu sunt de gelozie sau de invidie, ci sentimente de dragoste adevărată. Şi poate, tocmai datorită iubirii ei, acompaniatoarea răstoarnă o convenţie şi luminează o umbră, personajul secundar iese la rampă, devenind personaj principal. Şi cu stilul ei inconfundabil, Elena Popa reuşeşte în rol de acompaniatoare să fure privirile şi atenţia de la eroina principală, frumoasa Fatma Mohamed, ba mai mult, reuşeşte să smulgă şi un sărut de la atât de idolatrizata ei stâpănă.
Iris Spiridon situează spectacolul între realitate şi iluzie. Spectatorii sunt mutaţi de către acompaniatoare dintr-o încăpere a castelului în alta, asta în timp ce ea îşi mărturiseşte povestea ei intimă şi îşi dezvăluie secretele. Astfel, spectatorul are posibilitatea să viziteze castelul şi să afle de la însoţitoare povestea de dragoste tăinuită între pereţii groşi şi de nepătruns ai camerelor.
Finalul este aparent anticipat de Nina Berberova încă de la început - însoţitoarea îşi va trăda stăpâna, întocmai precum multe personaje din literatură, religie, cinematografie îşi trădează aproapele. Şi totuşi, opţiunea scriitoarei este de a ocoli răul şi nu de a-l înfrunta. Astfel că, în finalul romanului, dar şi în finalul spectacolului, soţul stăpânei (prezent pe scenă doar prin tablourile agăţate pe pereţi) află despre relaţia amoroasă extraconjugală a soţiei sale chiar de la ea, acompaniatoarea ratându-şi şansa de a trăda. Astfel, răul pomenit şi care pluteşte apăsător în atmosferă se dizolvă rapid.
După premiera din data de 2 decembrie 2011, Iris Spiridon este sigură de un lucru "Această poveste trebuia spusă în acest loc şi numai noi am fi putut s-o spunem." Singurul gust amar pe care îl veţi avea la finalul acestui spectacol este că o oră nu durează mai mult de 60 de minute.
