Ambele versiuni ecranizează romanul din 1941 al lui James M. Cain. Prima ȋl reordonează după o reţetă de film noir: ȋncepe brusc, cu uciderea celui de-al doilea soţ al lui Mildred de către un asasin nevăzut, şi apoi reia ȋn flashback-uri evenimentele care au condus la crimă. Urmărind ultimii ani din viaţa protagonistei, ne concentrăm să detectăm vinovatul - simţim mai mult suspans decât substanţă. A doua versiune (de cinci ore şi jumătate) ȋşi permite să fie o adaptare fidelă: prezintă ascensiunea socială a lui Mildred - o casnică din anii '30 care devine proprietara unui lanţ de restaurante - şi a fiicei ei, Veda - care, cu sprijinul mamei, devine o soprană preţuită. Mildred Pierce ne-o apropie pe eroină arătându-ne toate frământările, fâstâcelile şi fericirile ei de pe parcurs - metafora şi hiperbola n-au ce căuta aici.
Pe de altă parte, dacă filmul trebuie ȋncadrat ȋntr-un gen, e o melodramă. Ȋn Hollywood-ul clasic, convenţiile rigide ale melodramei serveau pentru a dramatiza tensiunile sociale ale momentului; ȋn filmele lui Douglas Sirk, de pildă, protagoniştii ȋnfruntă presiunea societăţii care le dictează să fie altfel decât sunt. Ȋn romanul său, James Cain urmăreşte acelaşi scop: Mildred şi Veda reprezintă două categorii mai vaste, iar certurile ȋntre mama jertfitoare şi fiica ingrată reprezintă, la scară redusă, conflictul ȋntre două mentalităţi distincte.
Analizând slăbiciunile melodramei, criticul Thomas Elsaesser arată cum "personaje făcute pentru operetă sunt forţate să interpreteze tragediile umane (suferind ȋn acest fel contradicţiile civilizaţiei americane)". De aici, repetitivitatea sau artificialitatea: ȋn lupta corp la corp cu forţe mai puternice ca ei, protagoniştii pot ori să aibă la nesfârşit o singură reacţie - uimire, furie sau anxietate -, ori să câştige sau să abandoneze după o confruntare decisivă - e treaba scenariştilor să-i ȋmpingă din spate. Mildred Pierce e atipic nu numai pentru că e mai consistent, ci pentru că Mildred nu e depăşită de situaţie: ca eroinele din noir-uri, dar prin mijloace oneste, Mildred ȋşi face calculele, apoi ia măsuri, şi ȋn final triumfă.
Ce e mai evident ȋn roman şi ȋn adaptarea nouă e că triumful nu echivalează cu satisfacţia: chiar după ce se ȋmbogăţeşte, Mildred rămâne cu aceleaşi deprinderi şi aceleaşi complexe de inferioritate ca mai ȋnainte. Ȋn versiunea din '45, planurile lui Mildred pentru fiica ei eşuează, ȋnsă urmările sunt mai crude dincoace, unde planurile reuşesc: Veda s-a rafinat destul de mult să-i reproşeze mamei ei vulgaritatea, sub impulsul unui dispreţ pe care Mildred ȋnsăşi i l-a cultivat. Lipsa romanului lui Cain e că scoate cu forţa conflictul de mentalităţi din starea latentă; Mildred trebuie să sufere o decepţie finală mai mare decât toate celelalte, şi romancierul ȋşi manipulează personajele să accelereze tragedia. Putem obiecta că Mildred n-are nici o şansă dacă ea joacă cinstit şi fiica se poartă ca ȋn noir-uri.
Mildred Pierce e imperfect, dar e lăudabil. Odată ce hotărăsc să respecte arcul dramatic al cărţii, Haynes şi scenaristul Jon Raymond nu ȋnlocuiesc nimic de frica publicului (succesul fiicei rămâne acelaşi din carte, deşi nu ştiu câţi scenarişti de azi ar scrie o răsturnare de situaţie ȋn care tânăra frumoasă descoperă că are cu adevărat talent muzical). Mizanscena lui Haynes e delicată - poziţia actorilor ȋn cadru subliniază relaţiile de putere pe care dialogurile lui James M. Cain le sugerează la fel de subtil. Iar interpretarea lui Kate Winslet cere fineţe, modestie şi efort - Haynes s-a arătat ȋncântat de sprijinul ei, spunând că a fost pentru el "un frate Coen mai mare". (Şi toate astea, ȋn condiţiile de producţie ale unui film de TV).
Pentru un film de Todd Haynes, Mildred Pierce e destul de cuminte. Comparaţi-l cu Superstar: The Karen Carpenter Story (1988) - un film biografic pus ȋn scenă cu păpuşi Barbie; Safe (1995) - unde Julianne Moore e alergică şi toate transformările din film se petrec pe tenul ei; Far From Heaven (2002) - pe care, probabil, l-ar fi făcut Douglas Sirk dacă-i permitea cenzura. Todd Haynes e plin de surprize. Poate că următorul lui film va fi un western revizionist cu un frate Coen ȋn rolul principal.