Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Butoiul cu praf şi pulbere

Explozie în Maramureş - Butoiul cu praf şi pulbere


Monica Andronescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În spectacolul Butoiul cu praf şi pulbere al Teatrului Municipal din Baia Mare, regizorul Marcel Ţop propune o combinaţie incandescentă de umor şi dramă.

Unul dintre numele cunoscute în rândul regizorilor tineri, Marcel Ţop s-a remarcat în primul rând pentru spectacolele de tip underground - Deformaţii, de la Teatrul Luni de la Green Hours, fiind printre cele mai cunoscute. Experienţa lui nu se opreşte însă aici, iar Edmond - pentru care a primit şi premiul Galei "Comedia ţine la TINEri" - şi Amadeus de la Opera Naţională din Bucureşti sunt o dovadă în acest sens.

Cea mai recentă montare, Butoiul cu praf şi pulbere, de la Teatrul Municipal din Baia Mare, unde regizorul şi-a început, de altfel, cariera, în urmă cu câţiva ani, propune o interesantă variantă a textului lui Dejan Dukovski. Interesantă, în primul rând pentru că Marcel Ţop adaptează povestea şi personajele (cu nume cu tot) ale autorului macedonean la lumea Maramureşului românesc, iar spectacolul este tradus şi se joacă "în grai maramureşean".

Patimi şi muzică live

O lume a extremelor, în care se trăieşte şi se moare cu aceeaşi patimă, cu o plăcere neîmblânzită şi ne-civilizată, o lume greu de înţeles, care trăieşte după legile ei - totul este creat de regizor pe scenă cu o atenţie la detaliu, care uneori frizează documentarul. Iar farmecul montării de la Baia Mare, dincolo de interpretarea surprinzătoare a unei trupe remarcabile de actori (pe care îi admiram în urmă cu câţiva ani în Portugalia sau în Caligula lui Victor Ioan Frunză), constă tocmai în această minuţioasă reproducere a atmosferei Maramureşului. Şi, ceea ce este cel mai important, nu doar în structura de suprafaţă, ci bine asumată la toate nivelurile.

Scenografia Ancăi Cernea, destul de simplă şi schematică, dar bine adaptată fiecărui episod în parte, îi permite regizorului să se joace cu planurile multiple ale textului şi să-l transforme, dintr-o suită de întâmplări, într-o poveste unitară al cărei personaj principal rămâne de la început până la sfârşit felul de a fi (a se citi "patima") al omului din acest capăt de lume. Fiecare personaj, aşa cum este construit pe scenă, de la unchiul Dumitru şi până la Sabău şi de la Petruţ la Maria, cu toţii sunt doar reprezentări tipice ale unor prototipuri, cu toţii desfac mecanismele lumii căreia îi aparţin şi o recompun la loc în faţa spectatorului, lăsându-l să-i ghicească din taine.

Mai multe fire narative se întâlnesc în spectacolul de pe scena Teatrului Municipal din Baia Mare, mai multe poveşti se intersectează, toate conducând însă în aceeaşi direcţie. Un bărbat îşi ucide amicul de-o viaţă când află că s-a culcat cu nevasta lui, un altul pleacă în lume să facă bani şi se întoarce după ani întregi cu un tatuaj cu numele iubitei pe burtă, în dar pentru ea. Un tânăr ucide cu sânge rece doi bărbaţi care vor să-i violeze iubita, după ce cântă pătimaş Treceţi, batalioane române, Carpaţii!, apoi evadează din închisoare şi moare de frig pe vaporul spre America... Destinele se amestecă, iar intenţia regizorului este clară în acest sens, pentru că-şi distribuie actorii în roluri duble şi triple, urmărind ca în prim-plan să iasă poveştile şi tipologiile. Iar meritul lui este că, în acest fel, nu-şi depersonalizează personajele, ci dimpotrivă.

Patriotism cu gust de sarmale

Scenele sunt puternice atât ca impact vizual, cât şi emoţional, iar muzica live care le însoţeşte - grupul de muzicanţi fiind condus de celebrul Marinel Petreuş - adânceşte şi dă contur mai puternic lumii construite.

Început într-o notă tenebroasă - o cârciumă de sat din Maramureş în care doi bărbaţi îşi dispută amintirile şi suferinţele - spectacolul merge o vreme pe acest ton "monocrom", pentru ca, din scena a doua, universul să se extindă, cuprinzând toate nuanţele vieţii şi ale morţii, cu un umor care aminteşte nu o dată de Kusturica.

Lăutarii care-i însoţesc pe proaspăt îmbogăţiţi, scena de la hotelul de lux din America, unde Sabău cheltuieşte banii mătuşii şi plânge după sarmalele de acasă, ţinut ca-n cuşcă în faţa unei plasme, cu majordom şi băuturi scumpe; scena din parc în care tânărul Viorel le cântă cu patimă melodii patriotice golanilor care vor să-i violeze iubita sau cea din autobuzul care aduce repatriaţii din Franţa - toate sunt frânturi de existenţă a căror sevă regia o exploatează la maximum, păstrând în cele mai multe dintre ele balanţa dintre comic şi tragic.

Remarcabili sunt toţi cei trei actori debutanţi, Florin Călbăjos, George Dometi şi Andrei Brădean, care jonglează frumos cu nuanţele textului şi ale personajelor, şi remarcabilă este, de asemenea, prestaţia actoricească a lui Petru Mârza, în rolul lui Sabău, cu atât mai mult cu cât interpretul nu este actor profesionist.

Dacă regizorul ar avea curajul să opereze câteva căderi de ritm şi să renunţe la unele dintre scene (precum cele din final - sinuciderea şi scena cerşitului în scaunul cu rotile) spectacolul de la Baia Mare n-ar avea decât de câştigat şi ar exista şanse reale să fie văzut la festivaluri importante.



 Toate articolele despre Butoiul cu praf şi pulbere


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Monica Andronescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer