Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Film Experimental BIEFF, Bucureşti, 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Program special - International Short Film Festival Oberhausen, la BIEFF 2012


Sabina Balan

noiembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Prestigiosul festival de film de la Oberhausen are o tradiţie de peste 50 de ani şi un hall of fame ce găzduieşte nume importante ale cinematografiei precum Roman Polanski, Wim Wenders, George Lucas şi mulţi alţii, care au ridicat ştacheta concurenţilor. În tradiţia acestuia intră şi Manifestul de la Oberhausen, o declaraţie semnată în 1962 de cineaştii germani pentru a pune bazele unui nou gen de film, dezbărat de convenţiile economice ale vremii, prin care să se încurajeze un nou limbaj cinematografic, individual, experimental, educaţional. Printre semnatarii care formează mai târziu un grup de cineaşti ghidaţi de acest manifest se numără: Rainer Fassbinder, Volker Schlondorff, Werner Herzog şi Wim Wenders. A putea vedea, deci, cele mai nou premiate scurtmetraje din ultimul an, la BIEFF, joi seară, 22 noiembrie 2012, a fost un privilegiu.

Snow Tapes, r. Mich'ael Zupraner
Un tânăr artist vizual israelian împarte camere de filmat portabile (handy-cams) unor familii din regiuni palestiniene aflate în conflict cu ocupanţii israelieni, pentru a putea înregistra la faţa locului acţiunile, conflictele, violenţele ce se răsfrâng asupra lor. Ulterior, unele din aceste materiale adunate de la proprietarii camerelor au ajuns probe în anchetele făcute la Haga asupra încălcării drepturilor omului. Scurtmetrajul care a câştigat Marele Premiu la Oberhausen prezintă, însă, momentele filmate de o singură familie din regiunea Hebron, cu o valoare profundă de documentar. Artistul intervine doar în modul în care ne sunt prezentate momentele filmate, divizând ecranul şi plasând într-o parte materialul brut, aşa cum a fost filmat şi, în cealaltă, secvenţele în care este filmată familia vizionând şi comentând propriul material.
După o prezentare anterioară vizionării filmului, spectatorul se aşteaptă să vadă scene de cruzime desprinse din filmele de război, delapidări, bătăi, ori alte astfel de momente care ar fi certificat scopul pentru care acele familii filmau ceea ce li se întâmplă, însă acest lucru nu se întâmplă. Acele materiale există, însă noi vedem doar doi copii, fraţi, care au filmat cum nişte bărbaţi aruncă cu pietre înspre ei când observă că sunt filmaţi şi, apoi, o bătaie cu zăpadă, un eveniment rar şi foarte apreciat de o gaşcă de băieţi. Dezamăgitor? Filmul lucrează cu o mare capacitate de sugestie şi cu o subtilitate fină, plasând conflictele adevărate, cele grave, de proporţii, sub preşul umanităţii calde pe care o înfăţişează de fapt. Un mod de a scoate la suprafaţă relaţiile umane din acţiuni şi evenimente foarte apreciat în ultima vreme.
Un fel de a te raporta la situaţiile serioase de pe faţa planetei, plasând regiuni întregi sub microscopul umanităţii pentru a descoperi că acolo chiar există oameni care trăiesc cu adevărat, zilnic, cu trăirile, cu bucuriile şi cu tradiţiile lor, ca orice alţi cetăţeni ai Terrei (în proiect, au fost împărţite în jur de 200 de camere de filmat, familiilor palestiniene din diferite regiuni afectate).

Framing the Artist, r. Sascha Pohle
Satul Dafen din China este cel mai mare producător de copii realizate de pictori (necunoscuţi) după picturi celebre din lume. Acolo, un artist olandez s-a decis să realizeze un fel de artă poetică a cinematografiei. La fel cum pictorii chinezi copiază tablouri celebre, Sascha Pohle îşi realizează filmul copiind momente din filme celebre despre pictori. O pastişă cu cei care pastişează la rândul lor.
Umorul vine pe de o parte din faptul că pictorii care interpretează sunt, bineînţeles, actori neprofesionişti, situaţi în decorurile propriilor lor locuinţe sau ateliere şi pe de altă parte, din faptul că momentele jucate fac referire la nişte clişee şi stereotipuri pe care filme precum Modigliani, Girl with the Pearl Earing, Frida, Pollock, le exploatează constant, dând naştere chiar unor categorii / capitole: artistul şi muza, artistul şi ucenicul, artistul şi inspiraţia etc. Doar că efectul acestui scurtmetraj trece de nivelul bizarului şi al parodiei, propunând un soi de autoironie reflexivă. Pentru că nu vizează numai artistul şi arta sa, dar şi spectatorul de artă, cel care priveşte şi care cade uneori în capcana aceloraşi clişee. Cred că infatuarea este primul clişeu luat în vizor. E una când vezi aceste situaţii derulându-se de la sine, chiar şi în convenţia unui film şi e cu totul altceva (mai revelator, de altfel) când vezi aceleaşi lucruri imitate de oameni obişnuiţi. Nu cred că scopul a fost să lanseze reproşuri, ci pur şi simplu, filmul pune o altă lumină, mai puţin studiată şi "perfectă", să zicem, pe nişte opere de artă arhicunoscute - fie că sunt tablouri sau filme.

Mercurio, r. Sandro Aguilar
Filmul brazilian investighează veleităţile dramatice ale luminii şi ale suprafeţelor reflectorizante precum geamuri de parbriz, ochiuri de apă, oglinzi de maşină şi o face cu succes, creând din spaţii neutre, precum o simplă maşină dintr-o parcare, medii intime şi misterioase.
Astfel, experimentalul se manifestă la nivel vizual, în permanenta căutare a luminii, care se reflectă inundând suprafeţe variate din ecran pentru a lăsa să se vadă câte ceva din acţiune. Ca şi cum ea ar stabili bariera de obiectivitate a camerei, distanţa pe care trebuie s-o ia de la subiectul observat, astfel încât personajele să nu ştie că sunt spionate - un bărbat şi un copil, mai întâi, apoi un bărbat şi o femeie. De asemenea, cromatic, filmul este foarte bine realizat, bucurându-se din plin de o lumină caldă ce antrenează nuanţele de verde şi galben ale frunzelor ce se reflectă în geamurile maşinii, ca desprinse din după-amiezile toride şi leneşe de vară.

ACHILL, r. Gudrun Krebitz
Artista vizuală germană, Gudrun Krebitz, se foloseşte de mijloacele expresive ale animaţiei clasice, pe hârtie, şi ale celei live-act, combinată cu secvenţe filmate, pentru a relata câteva pagini din jurnalul său. E un discurs cinematografic intim şi pur subiectiv, având la bază trăirile unei tinere cvasi-depresive, care simte că are o barieră între ea şi cei din jur din cauza dificultăţilor de comunicare. Nu e vorba de probleme patologice, ci, mai degrabă, de un zbucium sufletesc foarte bine redat şi strict legat de personalitatea artistei, care stă departe de un lirism tendenţios, prin secvenţe fruste, abrupte, păşind chiar în vulgar.
Narativ, filmul urmăreşte întâlnirea dintre ea şi un bărbat, subliniind raportul dintre apropiere şi depărtare dat de lipsa de comunicare, dar şi un dialog fictiv cu o fetiţă, un avatar al artistei-copil. O animaţie bizară (sau o bizarerie animată) despre un individ aflat într-un moment de cumpănă ontologică.

ODETE, r. Clarissa Campolina, Ivo Lopez Araujo, Luiz Pretti
Câştigător al Premiului Juriului Ecumenic, scurtmetrajul celor trei brazilieni urmăreşte povestea tragică şi complicată dintre o mamă şi o fiică. Fiica porneşte într-un voiaj ciudat prin oraşul deşertic, nepopulat şi sumbru - metaforă a sufletului ei, pentru a-şi reîntâlni mama, decedată. Printr-un refren de secvenţe lungi, care antrenează suspansul şi misterul, filmate la lumină joasă, obscură, trecem din spaţiul exterior femeii, într-un spaţiu al sinelui zbuciumat. Aflăm că mama sa nu o iubise niciodată şi că o părăsise fără nicio urmă de regret, dintr-o scrisoare pe care fiica o găseşte, scrisă impecabil, caligrafic. Nu aceeaşi caligrafie se poate citi, însă şi în emoţiile de pe propriul chip.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Experimental BIEFF, Bucureşti, 2012


0 comentarii

Spacer Spacer