A fost sau nu a fost adevărat, nu contează, intraţi în poveste!
Se pare că plac la nebunie - şi nouă, publicului larg, şi Academiei Americane de Film - scufundările în rol "până la capătul nopţii". Peliculele cu astfel de personaje au arătat mereu că actorii în stare de asemenea performanţă iau premii şi rămân în reperele istoriei de film universal.
Şi e interesant ce se întâmplă în 2012. Sunt nominalizate pentru Oscar două actriţe din generaţii diferite, dar amândouă dând viaţă mimetic unor personaje istorice. Meryl Streep e The Iron Lady, adică fostul prim-ministru britanic Margaret Thatcher, iar Michelle Williams are curajul să intre în pielea de scoică a celei mai celebre dive din cinematografia modernă, Miss Marilyn Monroe. Bătălia va fi foarte dură, căci amândouă sunt excepţionale. Rămâne de văzut dacă acum va câştiga tinereţea sau experienţa.
Simon Curtis este un regizor cumva mai mult atras de filmele de epocă. Pe acesta de care vorbeşte toată lumea trebuie să îl vedeţi neapărat. Are o solaritate a lui, cu totul ieşită din comun, cineastul manipulându-ne cu isteţime şi dăruindu-ne o poveste în imagini de neuitat. Căci, dincolo de istoria scrisă de protagonist (şi povestită în film cu voce din off) - tânărul pe atunci Colin Clark, la cei 23 de ani ai săi şi prima slujbă -, de extraordinara Michelle Williams, care are ţinuta, postura, mersul, gesturile divei americane, cineastul ne restituie cât se poate de mult din farmecul unic al celei care a fost M.M. Sunt înghesuite cu grijă, cu multă delicateţe, repere din biografia actriţei, unele întâmplate mult după perioada istorisită aici.
Cine ştie (şi, de fapt, cine nu?) câte ceva din viaţa particulară a vedetei, i-a văzut filmele, i-a ascultat cântecele cu vocea-i voalată formidabilă urmăreşte cu şi mai multă plăcere acest concentrat de Marilyn Monroe. Ea apare în film în posturi şi ţinute care definesc stilul ei din mai multe perioade. Marilyn, cu batic în cap, lăsat uşor pe spate, cum e înregistrată în New York, când a părăsit Hollywoodul pentru cursuri la Actor's Studio. Ea în cadă, cu un picior ridicat peste margine, cum va apărea în ultimul film (neterminat) Something's Got to Give. Ea cântând la începutul filmului într-o rochie subţire, aurie, mulată pe corpul voluptuos, exact ca cea în care i-a cântat Preşedintelui, în ultima sa apariţie publică. Cântând şi dansând în filmul din film într-un număr care aminteşte de ulteriorul Let's Make Love. Miller, soţul, care a terminat deja manuscrisul la The Misfits. Ea pierzând în UK o sarcină, aşa cum s-a şi întâmplat curând după revenirea în ţară.
Şi toate acestea, plus nesiguranţa, timiditatea, întârzierile pe platoul unde actori cu vechime aşteaptă în costume, bâlbâielile şi multele duble, frica sunt aranjate perfect într-un puzzle cu imaginea finală a vedetei care trebuie să termine filmul acesta mediocru din Europa. Şi regizorul ştie să dea profunzime acestei ecranizări după o carte de memorii, să aleagă un delicios ton lejer, zglobiu, ca în comediile ei spumoase. Iar cele câteva momente dramatice, ale omului măcinat de frustrări şi de frici, nu fac decât să descopere complexitatea şi căutările unei actriţe care a avut neşansa să fie marketată şi considerată doar o blondă prostuţă. El ştie să folosească stop-cadre, în alb-negru, cu prim-planurile ei.
Marilyn spunându-şi replicile în The Prince and the Showgirl, umilită de nerăbdarea lui Laurence Olivier care s-a îndrăgostit de ea ca bărbat, dar o dispreţuieşte ca actor şi regizor, sau suferind precum un copil în cameră, nemachiată, înfricoşată că nu poate să facă faţă, sau alergând ca o felină fericită, fără pudoare, desculţă prin pădure sau goală în râu - e atâta magie în cadrele acestea, încât uiţi că o priveşti pe Michelle care se străduieşte să ne-o aducă mai aproape pe Marilyn. În final, nu o vezi decât pe Ea. Şi, asta, pentru un actor e formidabil. N-a mai văzut ecranul acest gen de sălbăticiune lăsată să zburde liber în natură de la La Sorcière cu o foarte tânără şi frumoasă Marina Vlady.
Foarte puţină lume ştie sau a văzut "Prinţul şi dansatoarea", dar toată planeta îşi aduce aminte de Some Like That Hot, film realizat imediat după acesta. Şi mai puţini ştiu că acesta a fost primul film produs de casa ei de producţie, că a luat multe premii pentru rol în Europa. Aici, între escapadele cu Colin şi filmări, apare soţia lui Olivier, Vivien Leigh, jumătatea regală a cuplului britanic, cei mai buni actori de teatru şi film şi aflăm că ea a fost cea care a jucat pe scenă rolul Elsie. Şi regizorul are flerul să ni-l arate pe marele Olivier în sala de proiecţie, vizionând probele zilei. Şi să recunoască faţă de sine (şi de noi) farmecul şi instinctul ei pentru milimetricul detaliu comic.
Mare parte din film, urmăreşti totul cu un zâmbet aşternut pe chip. Totul place. Subiectul, actorii, reproducerea epocii. Kenneth Branagh şi-a văzut visul cu ochii. Toată cariera lui filmică (şi teatrală) a încercat să îl depăşească pe Olivier. Cu fiecare ecranizare shakespearienă ingenioasă, s-a mai apropiat puţin. Iar acum îl joacă pe însuşi Regele Actorilor britanici, cu morga, aroganţa şi demnitatea personajului celebru. Şi, bineînţeles, că nu ratează momentul să nu ofere şi un mic monolog, versuri din Furtuna. A fost nominalizat la Globul de Aur şi Oscar şi e foarte bun în rol. Bine e şi Judi Dench, în rolul bătrânei actriţe Dame Sybil Thorndike, una din puţinele care îi oferă înţelegere şi afecţiune. Foarte frumuşică în rolul ei mic, de costumieră, Emma Watson, abia desprinsă din seria cu Harry Potter.
Ceva umor, emoţie destulă, sentimentalism bine temperat, plus un insert final explicativ şi un generic cu fotografii alb-negru cu Michelle în ipostazele din şedinţele foto particulare ale iconicei vedete. Toate cântecele sunt interpretate de Michelle Williams!
"Ai o casă? O mummy şi un daddy? Te iubesc? Eşti norocos".