ianuarie 2005
Lost in Translation
Când şoseaua şerpuieşte printre munţi radioul din maşină trebuie reglat mai des pentru că posturile îşi modifică puterea de recepţie în funcţie de relief. Fie cauţi acelaşi post pe alte frecvenţe de emisie, fie cauţi un alt post. Comunicarea se pierde şi e nevoie de o procedură pentru a o regăsi. Lost in Translation este un film despre comunicare, despre un moment din viaţă când e nevoie de o nouă acordare pentru a recăpăta comunicarea.

Bob se trezeşte într-o lume nouă, ciudată. Seamănă cu aceea din care vine el dar prin alteritatea limbajului dintr-o dată percepţiile se schimbă. E o provocare. Un mediu care seamănă cu mediul de acasă, dar care are şi aparenţa fantasticului. Sigur că prima impresie este de dificultate a comunicării, nevoia de translator, uimirea în faţa semnelor şi sunetelor ce nu par a avea vreo semnificaţie pentru un non-asiatic.

Este şi diferenţa de fus orar care îi bulversează propriul ritm de viaţă, insomnia, imposibilitatea de adaptare la un alt ritm. Lungi tăceri, căutări, acumularea de informaţii. Refugiul în acelaşi colţ al barului, într-un mediu care aminteşte de cel de origine. Acolo se simte oarecum acasă. Cu adevărata sa casă este mereu în contact pentru că soţia, despre care bănuim că este foarte dinamică, îl ţine la curent cu detaliile cotidiene din lumea lor ce pentru el pare a fi acum atât de departe. Ea este mereu pe fugă, telefoanele ei sunt la ore de intersecţie a activităţilor ei de peste zi. Îi trimite faxuri şi plicuri şi îl consultă prin telefon asupra unor probleme practice de acasă, numai că el e mai degrabă derutat, e deconectat de la acea lume şi mai ales de la acea percepţie a cuplului lor. Se uită uimit şi aproape neputincios la mostrele de culoare pe care ea i le trimite şi e depăşit de impetuozitatea cu care ea face şi desface...

Priveşte uşor amuzat peste capetele japonezilor scunzi, trebuie să regleze serios înălţimea duşului, se amuză de pronunţia ciudată în engleză a celor de acolo. Priveşte, ascultă, meditează.

Charlotte priveşte, ascultă, meditează. De la fereastra ei de sus are parte de priveliştea citadină, încântătoare ziua sau noaptea. Clipe lungi de singurătate pe un pervaz de fereastră. Sunt căsătoriţi abia de doi ani, dragostea nu pare a lipsi. Doar timpul lor comun este infim. Soţul e prins cu meseria lui la care e conectat tot timpul, Charlotte e doar un reper fix în viaţa lui, aproape un şablon. Aparent suntem tentaţi şi noi să spunem că Bob şi Charlotte sunt personaje şablon. Unul după 25 de ani de căsătorie, în mijlocul unei crize ce se rezolvă cu un Porsche, ea după doi ani de căsătorie dar fără să se fi decis ce va face în viaţă. El chiar se gândea la maşina-minune, ea ascultă zâmbind sfaturile unui autor de literatură de autocontrol. Soluţiile cele mai la îndemână pe care ţi le oferă societatea care supravieţuieşte prin pragmatismul pieţei. Numai că nu fac minuni aceste soluţii.

Charlotte şi Bob au lungi momente de insomnie care se transformă în luciditate şi o altă viziune asupra lucrurilor. Nimic concret, nimic finalizat în acest film, dar se simte o poartă deschisă la fiecare. Ce va urma? Cine ştie... Important este că au descoperit că este nevoie de un nou acord fin pentru comunicare.

Zilele petrecute împreună înseamnă acea evadare din cotidianul-şablon care ne acaparează hulpav. Nu fac altceva decât să iasă în lumea multicoloră şi plină de muzică, să vadă pe acei tineri din universul jocurilor, să savureze farmecul discret al orelor petrecute alături de prieteni, să se simtă unul alături de altul, un cap pus pe un umăr, mereu privirile care se caută, zâmbetul ei care o reprezintă.

Şi somnul nu poate veni decât alături de cineva pe care îl simţi cu adevărat lângă tine, pentru tine.

Apropierea lor e din suflet şi foarte repede se construieşte o relaţie între ei ca între vechi prieteni. Atingerea lor e doar poezie. Când, spre a reuşi să alunge insomnia, privesc la televizor, beau şampanie şi îmbiind somnul vorbesc despre impasul fiecăruia, ea ghemuită cu faţa spre el, Bob întinde uşor mâna spre degetele picioarelor ei ce se odihneau după câte pătimiseră.

Tăcerile lor, dialogurile lor, se deschid spre celălalt, se descoperă fiecare pe sine, caută să se înţeleagă prin înţelegerea de către celălalt. Charlotte îi spune despre soţia lui:
"-Este mult mai apropiată de vârsta ta. Puteţi vorbi despre mai multe lucruri ce le aveţi în comun. Despre cum aţi crescut în anii '50. Poate că i-au plăcut filmele tale din anii '70... pe vremea când încă mai făceai filme?
-Cine ţi-a spus că mi-a acordat atâta atenţie?"

Bob este nu doar la mii de kilometri distanţă, nu doar pe alt fus orar, ci simte rătăcirea sentimentului său faţă de aceea alături de care a petrecut 25 de ani din viaţă (cu umor aminteşte că dormind o treime numărul scade rezonabil), simte percepţia derutantă faţă de copiii săi care acum au crescut, el ştie că sunt bine, dar meditează la faptul că ei s-au obişnuit cu absenţa lui. Şi mărturiseşte soţiei că s-a pierdut.
"-Vrei să fiu îngrijorată pentru tine Bob?
-Doar dacă asta îţi doreşti."

Charlotte aşteaptă să vadă calea pe care o va urma, oscilează între chemările mai vechi şi reacţiile celor din jur, învaţă. Are şansa de a vedea direct un aspect al lucrurilor, prin Bob are ocazia de a înţelege cum poate evolua situaţia în timp îndelungat.

Ce este dincolo de zâmbetul ei? Cât îi este dor cu adevărat de Bob, cât este doar un joc şi sentimentul plăcut al unei relaţii amicale?

La plecarea din Japonia Bob este rugat de gazde să accepte să îşi facă o fotografie cu grupul lor. Doar că pe când toţi ceilalţi priveau spre aparatul de fotografiat, Bob era cu capul întors spre Charlotte care se îndepărta. El îşi reintră în ritmul vieţii dar de-acum va avea mereu capul întors spre a căuta un zâmbet, o privire, un sentiment care să-i fie dedicat.

Pe Charlotte o vedem o singură dată cu privirea răvăşită, cu disperarea unui simţământ acut al rătăcirii, cu o lacrimă pe care Bob i-o culege cu buzele. Este scena unicei îmbrăţişări, a unicului sărut al lor. Îşi spun 'adio' şi se pierd în mulţimea de oameni, în decorul metropolei. Parcă având un alt fel de zâmbet, o speranţă de revenire din rătăcire...

Atent mai mult la personajul masculin, mai celebru, abia târziu am descoperit că actriţa care interpretează rolul Charlottei, , a jucat, pe când era fetiţă, în The Horses Whisperer. Acolo trăia o dramă şi chipul ei purta durere, frustrare, revoltă, poate chiar ură. Atunci pot spune că a făcut saltul spre zâmbet şi acum zâmbetul ei transmite multe sentimente frumoase, e ca un miraj care te atrage. Poate că dincolo de el nu e chiar ceea ce aştepţi, dar este un minim necesar. Actriţa aceea copil a ajuns acum la 20 de ani... Şi după rolul din Lost in Translation a declarat că nu se va întâlni decât cu bărbaţi cel puţin de peste 30 de ani. Poate ea însăşi îşi regândeşte paşii din viaţa reală.



Lost in Translation, 2003
Focus Features Studio
Regie şi scenariu: Sofia Coppola
Cu: Scarlett Johansson (Charlotte), Bill Murray (Bob), Giovanni Ribisi (John), Anna Faris (Kelly), Akiko Takeshita (Ms. Kawasaki).

Regia: Sofia Coppola Cu: Bill Murray, Scarlett Johansson, Giovanni Ribisi

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus