Un festival de muzica flamenco. Un spaniol cu un nume incert (Pablo Sáinz Villegas), care nu îmi spunea nimic. O muzică despre care nu ştiu nimic. Un artist despre a cărui existenţă nu ştiam nimic. Fără aşteptări.
Am savurat ritmurile necunoscute mie cu ochii închişi. Ca să nu fiu atrasă de stimuli externi. Am vrut doar să simt muzica, vibraţia. Şi ce surpriză! Mi s-au derulat prin faţa ochilor imagini exotice din filme văzute demult, arome şi parfumuri intense, poveşti citite şi uitate. Fără date tehnice. Doar un sentiment real de abandon în faţa noului. Doar trăire.
Cred că îmi dau seama cum a reuşit Pablo să ne încânte aşa. Ne-a invitat în lumea lui. L-am simţit modest, trăind şi bucurându-se la maxim de acel moment împreună cu noi. Fără zorzoane.
Acest concert nu mă va transforma într-o consumatoare de flamenco. Doar am învăţat ceva: că există frumuseţe în noi şi lângă noi, dacă deschidem ochii şi privim.
Pentru mine muzica de calitate înseamnă Bach şi Beethoven. Şi Ceaikovski pe ici pe colo. Pian obligatoriu. Şi deodată, un om şi o chitară schimbă ceva în mine. Mâine mă (re)întorc la Bach sau...?
Mergem pe cărări bătătorite pentru că sunt cunoscute şi facile? Sau privim alături şi încercăm şi alte variante?
Până la urmă... nimic nu este întâmplător!