Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Redevine Bucureştiul capitala teatrală?


Mihai Brezeanu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În ultimii ani, Transilvania, prin Sibiu, Sfântu Gheorghe şi, mai ales, Cluj-Napoca, a dominat lumea teatrului românesc. Opt premiere semnificative întâmplate în 2011 au readus la viaţă scenele bucureştene ce ameninţă acum să recucerească supremaţia naţională. În cele ce urmeaza, vă propun o analiză a anului teatral bucureştean 2011 - secţiunea "Produse ce nu trebuie ratate".
 
O statistică brută a nominalizărilor pentru cel mai bun spectacol UNITER din ultima decadă (2001-2010) indică o luptă în doi între Cluj şi Bucureşti, fiecare cu câte 9 spectacole în top. Urmează Sibiul (4 spectacole) şi Sfântu Gheorghe (3). Spre comparaţie, la primele nouă ediţii ale Galei UNITER (1992-2000), Bucureştiul, cu 16 nominalizări din totalul de 31, n-a avut, practic, concurenţă, fiind urmat la mare distanţă de Cluj (6 spectacole nominalizate) şi Craiova (4). Punând faţă în faţă cele două decenii post-comuniste, declinul Bucureştiului teatral e evident. De la o felie de 51% din totalul spectacolelor nominalizate la UNITER în anii '90, Bucureştiul a coborât la 31% în anii 2000. În acest timp, Clujul a urcat de la 19% de la 31%. În plan secund, Sibiul a luat locul Craiovei şi Sfântu Gheorghe pe cel al Târgu-Mureşului. 
 
Pentru că, totuşi, vorbim de teatru, nu de contabilitate, să recunoaştem că e posibil ca statistica să ne livreze o concluzie greşită. În plus, să nu uităm că ne bazăm pe nominalizări UNITER făcute, e drept, de oameni compentenţi, dar care sunt şi ei supuşi greşelii. Dincolo de cifre, aşadar, e oare real acest declin al ofertei teatrale bucureştene? Impresia generală e că da. Mai mult, aş îndrăzni să spun că, în percepţia publicului constant de teatru şi a criticilor, lucrurile se văd chiar mai prost decât o arată cifrele amintite mai sus. Un top emoţional al anilor din urmă plasează în poziţiile privilegiate mai degrabă Clujul, Sibiul şi Sfântu Gheorghe decât Bucureştiul. Spectacolele mari de pe scenele dâmboviţene sunt percepute mai mult ca excepţii într-un peisaj general în cel mai bun caz mediocru. 
 
Prăbuşirea calitativă a Nottara-ului şi Teatrului Mic, căderea continuă a Naţionalului şi destrămarea aurei magice ce înconjura Bulandra la sfârşitul anilor '90 n-au putut fi contrabalansate de nivelul constant bun al Odeon-ului, de ascensiunea Comediei, de sclipirile aceleiaşi Bulandra ori de naşterea şi grabnic-minunata maturizare a Actului. Bucureştiul şi-a pierdut statutul de capitală teatrală în dauna Clujului, unde senzaţionala trupă a Teatrului Maghiar, secondată de câteva excelente spectacole ale concitadinei de limbă română, şi-a impus supremaţia naţională. Cea mai recentă gală UNITER, cea care a acoperit anul teatral 2010, a confirmat cu asupra măsură tendinţă: două nominalizări pentru cel mai bun spectacol la Cluj versus una la Bucureşti, premiile pentru cel mai bun spectacol (Strigăte şi şoapte), regizor (Andrei Şerban), actor în rol principal (Zsolt Bogdán), actor în rol secundar (Gábor Viola) la Cluj versus cea mai bună actriţă în rol secundar (Ana Ciontea) şi debut (Conrad Mihai Mericoffer) la Bucureşti. Dominaţia clujeană era inconstestabilă.
 
La sfârşitul lui 2010, însă, ceva deopotrivă misterios, neaşteptat şi frumos a întrerupt şirul cenuşiu al premierelor bucureştene. Printr-o tulburătoare coincidenţa (există oare coincidenţe?), patru regizori legendari (Yuri Kordonsky, Radu Afrim, Andrei Şerban şi Alexandru Tocilescu) au lansat pe piaţă, într-un interval de doar o lună şi jumătate, patru spectacole impresionante: Îngropaţi-mă pe după plintă de Pavel Sanaev (Bulandra), Avalanşa de Tuncer Cücenoğlu (Teatrul Naţional), Ivanov de Cehov (Bulandra) şi Nevestele vesele din Windsor de Shakespeare (Metropolis). Impactul acestor premiere cvasi-simultane a fost copleşitor. Un soi de efervescenţă neobişnuită a cuprins un public ce părea resemnat, dispus la aplauze blazate pentru producţii mediocre.   
 
E greu de aşezat în cuvinte, de pildă, atmosfera apăsătoare care coboară, uşor-uşor, peste sala Liviu Ciulei a Bulandrei pe măsură ce formidabilul monolog de final al Marianei Mihuţ din Îngropaţi-mă pe după plintă, vorbit, şoptit, ţipat, mimat, urlat, izbeşte cu forţă cumplită plexul fiecărui spectator, măturând din cale-i orice umbră de sentiment a unit vreodată, cândva, doi oameni, două singurătăţi, două dorinţe de iubire. În ce linişte colosală coboară din înaltul sălii acei fulgi de zăpada ce se împletesc pe lacrimile de pe obrajii actorilor şi ai publicului! 
 
Cu un alt soi de linişte ne învăluie Avalanşa afrimiană de la TNB, mică bijuterie despre oameni, putere şi frică, beneficiind de minunata scenografie a Iulianei Vâlsan. E aşa de frumos decorul acestui spectacol, că parcă îţi vine să spui că Afrim a vrut să purifice scena Naţionalului înainte de a-şi face debutul pe ea. 
 
Tot un fel de purificare, dar pe un ton infinit mai auster, a încercat şi reuşit Andrei Şerban pe scena Toma Caragiu de la Bulandra. Ivanov-ul lui aduce la lumină un Cehov rece, cinic, pe alocuri absurd, departe de abordarea tradiţională a pieselor marelui rus. Iar expresia "aduce la lumină" e cât se poate de ne-metaforică în cazul lui Andrei Şerban, care îşi confirmă copleşitoarea capacitate de a crea teatru prin jocul cu reflectoarele pe chipul, gesturilor şi umbrele actorilor. Jocul de lumini început în clujenele Strigăte şi soapte şi Unchiul Vanea e continuat la superlativ în Ivanov-ul cu Vlad Ivanov.  
 
Peste toate aceste spectacole cărnoase, consistente, amplu-coborâtoare în adâncurile celor deschişi către lume şi către sine, a venit explozia de culoare, ritm, vigoare, viaţă a Nevestelor lui Tocilescu. Remake-ul unui musical interzis în anii '70, beneficiind de muzica scrisă vreme de nouă luni de Nicu Alifantis şi interpretată live de compozitor şi de trupa Byron, piesa lui Toca e o jucărie capabilă să bucure şi cele mai acrite destine. Şi totuşi, la ieşirea din sală, m-am pomenit ştergându-mi colţul ochilor. Ceva din scena finală, în care Sir John Falstaff îşi declamă monologul căţărat pe un uriaş pumn de rocker, avea un aer auto-referenţial şi testamentar. Acel presentiment sumbru cu care m-am pomenit în ninsoarea deasă din noaptea de ianuarie când am văzut spectacolul avea să îşi găsească tragică împlinire unsprezece luni mai târziu.
 
Cel mai important merit al acestor patru premiere, dincolo de valoarea lor individuală şi de norocul de a fi fost pregătite simultan, a fost că au născut o atmosferă, un orizont de aşteptare pozitivă, o stare de bine pe care puţini le mai credeau posibile. Şi binele naşte întotdeauna mai binele.
 
La câteva luni distanţă, pivniţa de la Act se deschidea pentru un colosal recital Marcel Iureş. În Absolut!, Alexandru Dabija a dramatizat basmul Ivan Turbincă al lui Ion Creangă, forţându-l pe Iureş să îşi descopere zone ale talentului pe care pesemne că nici el le bănuia. Suta aceea de oameni care îl privesc virând de la Ivan la Sfântul Petru ori de la Dumnezeu la Scaraoţchi trăiesc o oră şi jumătate de fericire pură!
 
În paralel cu one-man-show-ul de la Act, duo-ul Dabija & Iureş a scos la lumină si o Scrisoare pierdută entuziasmantă la Comedie. Debordânt de imaginaţie şi energie, Scrisoarea dabijiană se poate reduce la o imagine: Caţavencul (Iureş) în haine de păstor calvin, cu rânjet faustic pe chip, legănând la pieptu-i Cetăţeanul (Dorina Chiriac), Turmentat de prea multe secole de Hora Unirii.
 
Dacă la sfârşitul anilor '90 cineva rostea numele lui Marcel Iureş, gândul fugea instantaneu către Oana Pellea, partenera sa din încântătoarele Trei surori, Richard I ori O noapte furtunoasă. Între timp, drumurile celor doi s-au despărţit, pentru a se uni din nou, într-un fel cu totul special, în 2011. Pentru că risipa de geniu comic a lui Iureş din Absolut! îşi găseşte o pereche pe măsură în copleşitoare revărsare de talent tragic a Oanei Pellea din Vocea umană de Jean Cocteau. În one-woman-show-ul gândit de Sanda Manu pe scena Metropolis-ului, Pellea se reinventează ca actriţă, pornind de la gest, mimică şi sfârşind cu vocea, mai ales vocea, de nerecunoscut, de neuitat. 
 
Valul schimbării teatrului bucureştean n-a ocolit nici sala Mare a Naţionalului, martoră, în anii din urmă, a unor montări când jalnice, când mediocre. Sfârşitul lui noiembrie a adus premiera Vizitei bătrânei doamne a lui Friedrich Dürrenmatt în regia bulgarului Alexander Morfov (alt debutant la TNB!). E, în primul rând, spectacolul cuplului Maia Morgenstern - Mircea Rusu, a cărui chimie e pusă în valoare de deştepte idei regizorale şi de memorabilele decoruri ale altui bulgar, Nikola Toromanov. 
 
Acesta e tabloul clipei în teatrul bucureştean. E de presupus că al său spectaculos reviriment nu va fi neglijat de proxima Gală UNITER. În ce măsură, însă, ştacheta va rămâne la fel de sus în anii următori rămâne de văzut, cercetat, sperat. Până la urmă, Clujul oblige!
 
Cele 8 premiere mari ale Bucureştiului în 2011:
 
 Îngropaţi-mă pe după plintă de Pavel Sanaev (Bulandra - Liviu Ciulei)
Regia: Yuri Kordonsky
 
 Avalanşa de Tuncer Cücenoğlu (Teatrul Naţional - Atelier)
Regia: Radu Afrim
 
 Ivanov de Cehov (Bulandra - Toma Caragiu)
Regia: Andrei Şerban
 
 Nevestele vesele din Windsor de Shakespeare (Metropolis)
Regia: Alexandru Tocilescu
 
 Absolut! după Ion Creangă (Act)
Regia: Alexandru Dabija
 
 O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale (Teatrul de Comedie)
Regia: Alexandru Dabija
 
 Vocea umană de Jean Cocteau (Metropolis)
Regia: Sanda Manu
 
 Vizitei bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt (Teatrul Naţional - Sala Mare)  Regia: Alexander Morfov



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer