Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Ceva bun de la viaţă

Viaţa pe furate - Ceva bun de la viaţă


Cristina Zaharia

Port.ro, februarie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Când spuneai numele lui Dan Piţa, înainte de '89, însemna calitate. Şi filmul lui era obligatoriu de văzut. De formaţie medic, cu o minte bine mobilată, el este regizorul care a format cel mai formidabil tandem din cinematografia românească, alături de elitistul, delicatul Mircea Veroiu. Din 1972 încoace, de la ecranizarea atât de stilizată, de frumoasă, de perfectă cu Nunta de piatră după Fefeleaga, aproape tot ce a creat, e important pentru istoria noastră de film. Priviţi, amintiţi-vă de Filip cel bun, de Tănase Scatiu, de Concurs care încă poate să stea ca o versiune românească la Stalker lui Tarkovski, de interzisul în epocă Faleze de nisip, de Pas în doi atât de modern şi de dramatic, de premiatul la Veneţia Hotel de lux, de Pepe şi Fifi.
 
Şi iată iar pe ecrane, după o tăcere de şapte ani (!) o nouă propunere, o altă abordare, un fel de împăciuitor concentrat de Dan Piţa.

Maestrul ne aduce o poveste despre căutarea disperată de sine, a unui drum care se gâtuie şi se închide mereu pentru eroi. Şi filmul acesta românesc chiar trebuie văzut. Nu este o capodoperă care să taie respiraţia, dar nici o dudă. Regizorul reuşeşte să te ţină în priză, atent, în tensiune, să te emoţioneze, să îţi spună multe printre metaforele atent presărate. După cum veţi vedea, filmul are multe trimiteri subtil-nostalgice la stilul său din trecut, la scene din alte filme. Calul alb din Concurs e aici, fanfara din Pas în doi care nu mai cântă în piscină, ci într-un bloc de nefamilişti dezafectat, peisajul arid din Duhul aurului, camaraderia între doi tineri ca în Pepe şi Fifi.

Combinaţia, aparent ciudată, între stilul cu tempo lent, de introspecţie şi mai metaforic al lui Piţa şi cel dur, repezit, direct al lui Răsvan Popescu părea să nu aibă sorţi de izbândă. Însă lucrurile încep să se suprapună, iar tonul liric e dat şi de muzica cu inflexiuni oriental-balcanice, foarte bine aleasă, care dă întregului un ciudat şi neaşteptat aer de Kusturica.

Regizorul combină stiluri, puţin din filmul independent, ceva presărat şi din Noul Val, într-o încercare de împăcare între generaţii, între trecutul interesant al regizorului şi viitor. Pentru că e nevoie şi de astfel de filme şi nu se pot întâmpla toate în timp real şi numai în bucătărie. Există şi aici o urâţenie încrâncenată ca la Pintilie, dar cu un unghi de vedere mult mai smerit, ortodox, de om credincios şi un final explicativ, cam ca la Mitulescu în Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii.

Cu o imagine reuşită, multe culori închise, coclite şi locuri cu un grafism dezolant, o arhitectură semi-urbană a locurilor părăsite, năruite, o lume mult sub limita sărăciei, filmul vorbeşte despre amărâţii pământului cu tandreţe, cu delicateţe. Chiar dacă personajele se mai revoltă împotriva vieţii larvare, grele, a corupţilor şi veroşilor din jur, a mafioţilor locali şi a lumii underground aservite lor, nu există ură. Cei doi buni prieteni ce se consideră fraţi de orfelinat îşi acceptă soarta, parcă la fel de neputincioşi ca şi Fefeleaga în trecut.

Micii găinari care visează să ajungă în America sunt prinşi în închisoarea propriei vieţi mici. Tocmai de aceea regizorul alege să-i arate mergând pe holuri nesfârşite, către mină, în vestiar, la poliţie, într-un bloc gol în care se adună oameni de pripas. Şi în toate drumurile acestea închise, cei doi par cu adevărat prizonieri, doi cobai într-un labirint. Multe filmări în subteran, cu trupuri murdare şi transpirate, văzute doar la lumina lămpaşelor din creştet, o lume deloc idealizată şi eroică ca cea engleză din How Green Was My Valley.

Îţi rămân pe retină hainele minerilor spânzurate în aer, o prostituată cărată de amândoi în braţe peste câmp ca o ofrandă, o troiţă scufundată de unde te priveşte trist chipul lui Iisus din Sinai de la Sf. Ecaterina.

Trebuie lăudat Dan Piţa că, la fel ca şi Cristi Puiu, are curajul de a miza pe necunocuţi, pe debutanţi, cărora le oferă şansa de a intra cu onoare în film. Cele două fete şi, mai ales, cei doi băieţi fac toţi banii. Dragoş Dumitru, cu moaca lui specială, între un sud-american şi Dragoş Buhagiar, excelent în scena din liftul care coboară ameninţător în mină, tot numai ochi. Chiar vrem să îl vedem mai departe, la teatru şi în film.

Şi, ultimul, dar deloc cel din urmă, Corneliu Ulici într-un rol bolovănos, dur, dar credincios şi drept. Tuns chilug, părând mult mai înalt, este bun şi place în prim-planuri, când vorbeşte şi, mai ales, când cântă. Venit din muzică, fost membru în Bliss şi Akcent, el îşi speculează bine talentul, iar scena vocală poate să stea în picioare şi ca scurt metraj. O să îl revedeţi curând în horror-ul Devil Inside care a "rupt" America. Nu are forţa lui George Piştereanu, dar e clar de viitor. Nominalizarea la Premiile Gopo 2012 o să îi deschidă şi mai multe uşi.




 Toate articolele despre Ceva bun de la viaţă


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cristina Zaharia


Alte articole

 Dezastru după dezastru - Tatăl fantomă & Ceva bun de la viaţă, Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer