La vremea sa (dar şi după lansarea de la începutul anilor '70), Jesus Christ Superstar deranja prin atmosfera hippie, prin firescul interpreţilor. Iisus nu era "suficient" de divin, era un personaj "omenesc, prea omenesc". Îi lipsea "aura" de Superman pe care aveau s-o exploateze la maxim atât ecranizările - propagandistice, puritane - comandate (ce ironie!) de diverse asociaţii iconoclaste, cât şi producţiile de "basm" precum Iisus din Nazaret (în regia lui Franco Zefirelli). În termenii celor ce se auto-îndreptăţesc (killjoys li se spune în engleză), asta se cheamă "blasfemie" şi nu se poate tolera.
Pentru Nicolae Steinhardt, opera rock a lui Webber-Rice este concepută după reţeta creştinismului ca happening, ca "aventură" - "terapeutica cea mai îngrozitoare (ne cere imposibilul)" şi "medicamentul cel mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină)". Jesus Christ Superstar îi aminteşte lui Steinhardt de nuvela lui Anatol France (Le jongleur de Notre Dame, o prelucrare a unei istorisiri din Pateric): "Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul. Îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stâlp, priveşte îngrozit bâlciul. Dar pruncul râde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfintei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului"
