martie 2012
Poulet aux prunes
Când mergi la cinema să vezi un film regizat de Marjane Satrapi (plus Vincent Paronnaud) te aştepţi să fie măcar la fel de bun precum Persepolis (2007). Dar deseori marile speranţe sunt de îmbrăţişat plenar doar în cărţi...
 
Pentru prima oară mi-a plăcut la cinema mai mult sala decât filmul vizionat. La renovata "Elvire Popesco" a Institutului Francez miroase a nou, a curat, iar ochiul e plăcut surprins de veşmintele grafice ale pereţilor sau de cuminţenia scaunelor îmbrăcate în roşu. E drept că te încearcă o uşoară nostalgie la amintirea biletelor rupte la intrare, care au fost înlocuite cu hârtii electronice, dar aşa cum s-a tot scris, "Elvira merge mai departe" şi pare a o face cu multă graţie.
 
Am ajuns mai devreme, pe o ninsoare ireală care promitea să albească de tot bulevardul Dacia şi am aşteptat  în holul dotat cu o oglindă îmbietoare să se sfârşească proiecţia anterioară. Doamnele de la ghişeu, aceleaşi de dinainte de renovare, erau vădit uşor copleşite de noutate: ezitare în faţa calculatorului la imprimarea biletului şi vigilenţă pe culoar; ne aflam totuşi în a doua zi de când noua "Elvire" şi-a deschis uşile mari din sticlă publicului. Nici chiar politeţurile despre vreme schimbate cu o doamnă purtătoare a unei demne căciuli de blană nu m-au putut împiedica să constat cu uimire că intrarea în cinema tindea să se transforme într-una de bancă: un paznic se plimba cu paşi pronunţat profesionişti în zona uşii...
 
Când s-a stins lumina, sala  era considerabil de plină pentru un Bucureşti peste care ningea fără măsură. Şi a început Poulet aux prunes, un film, cum altfel decât foarte grafic, cu o imagine lucrată cu migală şi plin de atenţie la detalii.

Puiul cu prune este, metaforic, dovada supremă de iubire, dar nici măcar asta nu va reuşi să-l convingă pe Nasser-Ali, eroul "basmului" cinematografic plasat în context oriental să se răzgândească. Violonistul se hotărăşte într-o zi să se închidă în camera lui, să-şi pună pijamaua şi să aştepte cuminte să moară, evident dezamăgit de tot şi nemaifiind în stare să se bucure de nimic.
 
Iar pildele şi istoria vieţii lui Nasser-Ali se înşiră una câte una, povestite din off nu în o mie şi una de nopţi, ci doar într-o ultimă săptămână de viaţă. Se pastişează motive mai vechi sau mai noi, se merge pe umor, Mathieu Amalric (Nasser-Ali) se plimbă în trecut şi în viitorul celor doi copii ai săi, stă chiar şi la masă cu îngerul morţii - totuşi filmul nu se încheagă convingător. Schematismul întregii construcţii este poate şi puţin jucat - avem totuşi de-a face cu un fel de basm, aşa cum suntem preveniţi din debut, iar personajele de poveste sunt până la urmă arhetipuri...

Există însă şi surprize plăcute: Isabella Rossellini în rolul mamei lui Nasser, implacabilă atunci când înfige un cuţit într-un pepene, ca să se impună sau frumoasă când fumează o ultimă ţigară înainte să moară. Ori Chiara Mastroiani - fiica lui Nasser-Ali în variantă adultă, cu o imagine puternică şi fatalistă care spune mai multe decât dacă ar fi vorbit tot filmul.
 
În final, n-am stat să mă întreb de ce Nasser-Ali trebuia să moară sau dacă era îndreptăţit să-şi dorească asta, dar când am ieşit din nou sub ninsoare, a fost clar că una dintre cele mai izbutite imagini din film este cea a fulgului de zăpadă care coboară lin din cer şi cade exact în curtea casei lui Nasser-Ali, unde fetiţa lui îl aşteaptă cu gura deschisă şi cu o mare poftă de viaţă.

Regia: Vincent Paronnaud, Marjane Satrapi Cu: Mathieu Amalric, Edouard Baer, Maria de Medeiros, Golshifteh Farahani, Eric Caravaca

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus