Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de Film Documentar One World România, 2012

One World, Many Revolutions - One World Romania, 2012


Mihai Brezeanu

Dor de ducă, martie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Din 1999, există, la Praga, One World Film Festival, devenit, în doar 13 ani, cel mai mare festival dedicate drepturilor omului din lume. Pornit ca o iniţiativă cehă după o idee a lui Václav Havel, One World a devenit un soi de multinaţională, cu filiale în 33 de ţări, printre care şi România. Întâmplarea românească, organizată de către Centrul Ceh şi de către Fundaţia Konrad Adenauer, are un program de sine-stătător, selecţionat de Alexandru Solomon, probabil cel mai bun regizor de film documentar al momentului.

Ediţia 2012, găzduită de Eforie, Union, Corso şi NCRR, şi-a propus, printre altele, şi a reuşit, cu asupra măsură, să surprindă câte ceva din euforia protestară a anului 2011, pesemne că cel mai spectaculos an din punct de vedere al mişcărilor de stradă de orice fel din 1989 încoace. Din simpatic botezatele secţiuni "Revoluţii online" şi "Activişti şi indignaţi", am ales cinci titluri, care m-au plimbat în cinci ţări, fiecare cu vârsta sa istorică, cu tradiţiile şi reflexele sale social-politice. Un curs condensat de istorie contemporană, vârât pe ochi, gât, nas, urechi, minte la foc automat, ce s-a lăsat cu dureri în plex, ore de insomnie şi multiple semne de (auto)-interogaţie.

Tahrir 2011: The Good, The Bad, and The Politician vorbeşte din trei perspective despre manifestaţiile egiptene din iarna lui 2011 care au dus la debarcarea lui Hosni Mubarak. Privim povestea unora dintre demonstranţi, mărturia câtorva dintre mult-huliţii poliţişti şi securişti locali, dar şi un simpatic video-manual de "cum să devii dictator în 10 paşi", rudă bună, din punct de vedere cine-stilistic, cu Kapitalism - reţeta noastră secretă al selecţionerului Solomon. Dincolo de mai mult decât necesară paralela Bucureşti '89 - Cairo 2011 (apropo, cam ăsta ecartul istoric între cele două ţări şi, da, noi suntem ăia cu 22 de ani în faţă), filmul m-a convins încă o dată că dilema unui poliţist / miliţian / militar / securist între a pactiza cu mulţimea animată de aceleaşi idealuri ca şi el şi cel şi a-şi face meseria nu e deloc, dar deloc lucru simplu. Nu cunosc prea multe alte meserii încărcate de povara unor asemenea alegeri.

Speech-ul de final al lui Mubarak (e formidabil de constatat cum mai toţi dictatorii picaţi anul trecut au avut 21 decembrie-le lor, adică pre-ziua abdicării când se puneau pe promis lucruri şi pe reiterat alese sentimente pentru ţară şi popor) l-am revăzut în tunisianul Rouge Parole / Cuvânt roşu, o altă peliculă ce s-a bucurat de imagine şi distribuţie remarcabile, dar care, spre deosebire confratele egiptean, a ajuns să plictisească bună parte din sală.

La polul opus al resurselor aflate la dispoziţie, dar şi al interesului stârnit în rândul publicului, s-a aflat anonimul Fragments d'une révolution, o excelentă creaţie de sorginte iraniano-franceză care a suprapus peste discursul oficial de dictator şi de stat imagini video nepreţuite, filmate cu mobilul pe străzile Teheranului sperând (în van!) la o răsturnare prin vot a Ahmadinejad-ului. Minunată mostră de cinema politic, social, civic, activist, spuneţi-i cum vreţi, de cinema şi artă aruncate acolo unde totul arde, în stradă, în miezul insuportabil de fierbinte al istoriei care refuză să zâmbească.

Pentru bună parte din Europa de Est, vremea dictaturilor a apus acum aproape un sfert de secol. Altele sunt întrebările prezentului şi altele raţiunile neliniştilor sociale. O deşteaptă şi de multiple interogaţii creatoare peliculă a fost estoniană Uus Maailm / Lumea nouă. Trei ani a petrecut regizorul Jaan Tootsen în mijlocul unui mic grup de cvasi-hippioţi in their 20s, croiţi să schimbe, modest, dar semnificativ, un colţ din cartierul de Tallin unde locuiau. Nu vă aşteptaţi la un ieftin produs de propagandă ong-istă că nu e. E rost de poveşti personale, de întâmplări de grup, de idei bune şi idei proaste, de autorităţi obtuze şi autorităţi deştepte, de înfrângeri şi victorii, de viaţă dintre cele mai interesante. Alături de filmul iranian, Uus Maailm / Lumea nouă a fost, pentru mine, revelaţia festivalului.

În fine, o vorbă despre The Real Social Network, filmul ce a încheiat festivalul într-o sală a NCRR arhi-plină, şi care documentează operaţiunea "Occupy" din University College of London prin care studenţii Universităţii au încercat şi eşuat să determine, iniţial Parlamentul britanic şi apoi conducerea propriei Universităţi, să nu mărească taxele de şcolarizare de la trei la nouă mii de lire sterline anual. O altă bună mostră de cinema alert şi deştept şi un epilog British style: deşi toate încercările de a stopa mărirea de taxe au eşuat, tinerii erau cumva bucuroşi că au reuşit să-şi facă auzit punctul de vedere. De aici, optimismul că, pe viitor, orice decizii similare vor avea în memorie protestul lor. Curios, nu? Englezii n-au câştigat, pe moment, nimic, dar au plecat spre viitor încrezători. Clasica lecţie de engleză!

Bonus:
În 108, regizoarea Renate Costa, născută şi crescută în capitala Paraguay-ului, Asunción, îşi ia la întrebări propriul tată în legătură cu unul dintre fraţii acestuia, decedat în circumstanţe misterioase. Fratele, adică ruşinea familiei din cauza orientării sale homo. Care orientare nu doar că a ultragiat încremenitele moravuri ultra-catolice ale rubedeniilor, dar a şi prins un context istoric deloc favorabil: dictatura de 35 de ani a generalului Alfredo Stroessner, în cursul căreia prigonirea minorităţilor sexuale a fost un sport favorit al miliţiei fidele. Asta cu atât mai mult cu cât El Dictador trăia cu imensa frustrare că propriul său fiu era el însuşi gay.

Dincolo însă de curiozitatea cu care am înmagazinat toate aceste necunoscute informaţii, filmul mi-a rămas pe retină pentru marele duel tata-fiică, bine filmat, impecabil montat şi, surpriză-surpriză, extrem de uşor adaptabil meleagurilor româneşti. E acolo, în fugă tatălui de realitatea pe care propria fiică i-o expune cu blândeţe şi fermitate, cam tot ce se poate spune mai convingător despre meteahna multora dintre proprii noştri părinţi / bunici de a fi incapabili să îşi privească în ochi propria felie de viaţă trăită în dictatură, cu toate ale ei.

Descarcă broşura One World Romania, 2012 aici..



 Toate articolele despre Festivalul de Film Documentar One World România, 2012


1 comentariu

  • amanunte
    Alexandru Solomon, 21.03.2012, 10:00

    multumesc pentru articol; am doar de precizat ca festivalul romanesc e organizat de Asociatia One World Romania impreuna cu Centrul Ceh, iar Fundatia Konrad Adenauer e partenerul nostru principal. Ma bucur ca filmele aduse de noi au "sunat un clopotel" si promitem sa le reluam in perioada urmatoare, macar in parte.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Lansarea colecţiei de DVD-uri - Documentarele One World Romania, 2012, Comunicat de presă
 Festivaluri de film la Bucureşti - One World Romania, 2012, Ileana Bîrsan, Florin Barbu
 Impresii şi expresii la One World Romania, 2012, Mirona Radu
 Cronica de 5 rînduri: Vol special / Zbor special - One World Romania, 2012, Manuela Zipişi
 Cronica de 5 rînduri: Granito - How to Nail A Dictator - One World Romania, 2012, Manuela Zipişi
 Toate articolele despre Festivalul de Film Documentar One World România, 2012


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer