Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Shinboru / Symbol

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Joc sibilinic în Shinboru / Simbolul la TIFF, 2012


Adrian Ţion

iunie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Una din bizareriile ediţiei 2012 a TIFF-ului a fost, fără îndoială, Shinboru / Simbolul lui Hitoshi Matsumoto din secţiunea 3x3, realizat de regizorul japonez în 2009. Kafkian, abstract, poetic, absurd, ludic, amuzant şi, desigur, simbolic până la ameţeală, filmul îşi dezvoltă propria naratologie vizuală într-o succesiune de secvenţe desprinse parcă din lumea benzilor desenate sau a jocurilor pe calculator. Aşadar, din simplu joc inocent, gratuit, imprevizibil se întrupează semnificaţia unui mesaj enigmatic revărsat asupra întregului. Căci acestui plan abstract construit i se juxtapune unul real, prelungit până în suburbia mexicană, unde un luchador se pregăteşte de confruntarea cu adversarul său.

Personajul depersonificat, omul fără nume şi fără însuşiri, cel pe care-l manipulează digital orice ţânc pe ecranul monitorului său ca să se distreze, este azvârlit în propria lui ignoranţă, neputinţă sau disperare, simbolizate prin camera cu pereţi albi, impenetrabili, spaţiu al recluziunii sale şi al căderii în hazardul existenţial, frisonant, învăluitor. Pentru a-şi trece timpul, ca insul kafkian care discută cu portarul aflat în faţa legii, omul în pijama (interpretat chiar de Hitoshi Matsumoto) încearcă să se descurce cum poate. Face tumbe, se plictiseşte, prospectează mediul, se revoltă, urlă, se resemnează temporar, învaţă. Mai ales învaţă. Din mulţimea de amoraşi răsuciţi în pereţi rămân doar nişte protuberanţe falice la îndemână ca oportunităţi întâmplătoare ale alterităţii în raport cu mediul claustrant. Protuberanţe descoperite ca posibile taste pentru comenzi necunoscute. Numai ingeniozitatea şi perseverenţa îl pot salva. Ca pe omul primordial. De aceea el învaţă cum să se elibereze, să izbândească pe calea adevărului său spre lumina sa. Dar capcanele pândesc la tot pasul.

Prima parte a filmului se numeşte Educaţia. Această plonjare în lumea simbolurilor pure e o sinteză de culturi şi sugestionări incitante, halucinante în formă, ironice în conţinut, niciodată devoalate pe de-a întregul de misterul iniţial. Maieutica devenirii e condusă pe calea acumulărilor cantitative în sensul dialogării ludice a planurilor narative pentru a ajunge la adevărul esenţial ascuns mereu în spatele obiectelor obţinute din peretele impasibil prin simpla apăsare a simbolurilor falice (puţulici de amoraşi) ca pe nişte întrerupătoare de curent electric. Investit în cele din urmă cu puterea de a stăpâni mecanismul abisal, transformat într-un fel de spirit al adâncurilor, acest spirit întreprinzător se angajează într-un proces de geneză, de evoluţie şi metamorfoze incredibile, căţărându-se pe pereţii propriului său destin luat în stăpânire ca un perete de escaladă, ceea ce îi dă posibilitatea să utilizeze învăţătura acumulată odată ajuns deasupra.

Partea aceasta se numeşte Implementarea şi are rolul de a face legătura cu firul abandonat şi reluat intermitent din lumea reală. Luptătorul mexican ajunge pe ringul de bătaie şi înţelegem abia acum că sporturile de contact precum wrestler sau catch sunt dirijate pe căi bizare din străfunduri. Secvenţa mexicană cu "măciuca verde" acţionată din umbră de puterea ocultă instalată la putere e urmată explicativ de alte scene cu tentă comică petrecute, chipurile, în Rusia, în China etc. O lume manipulată de o inteligenţă superioară în final dirijează destinul planetei. Ca zeii eleni ce-şi ocroteau eroii în războiul troian, implicându-se în viaţa muritorilor. Subiectul imaginat trimite inevitabil spre explicitarea unor tare din trecutul îndepărtat până în prezent. Succint, abia conturând dimensiunile sintezei. Se insinuează chiar ideea unei supremaţii nipone? Nimic nu e exclus.

A treia parte a filmului, intitulată ironic Viitorul e o poantă în ton cu glisarea spre discursul poznaş, căci regizorul a spus cam tot ce voia să spună şi consideră că viitorul nu-i aparţine. Abia dacă a reuşit să dezlege vag câteva din firele reţelelor de manipulare şi evoluţie. Aventura umană nu e până la urmă tot o poznă? Şi încă de ce proporţii! Pare să spună, mucalit, Matsumoto într-un limbaj cinematografic foarte personal. Viitorul îl scriem, îl filmăm, îl manipulăm noi sau cine ştie cine.

Filmul lui Hitoshi Matsumoto Shinboru îşi caută propria poveste care nu se poate povesti. Nici n-am încercat să leg firele lăsate destrămate. Cum să povesteşti expresivitatea imaginii, focalizarea pe imaginarul obiectual, angajarea într-un joc sibilinic al simbolurilor desprinse din mitologii personalizate? Shinboru e un film acaparant, te fură fără să-ţi dai seama de ce. Cauţi dezlegări ale sensurilor şi nu dai decât peste o sumedenie de beculeţe ce-ţi luminează imaginaţia. Subiectul are o strălucire bizară în curgerea scenelor şi a planurilor zigzagate, obligându-te să încerci măcar să-l înţelegi.




 Toate articolele despre Shinboru / Symbol
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2012


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Adrian Ţion


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer