Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Source des femmes, La

Nae Mihăileanu - La source des femmes precum Restul e tăcere


Mihai Brezeanu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu ştiu exact câte sute de locuri are cinematograful Studio, dar ştiu cu precizie că niciodată nu l-am mai văzut aşa de populat că în seara de luni, 19 martie 2012, cu ocazia deschiderii B-EST IFF-ului 2012. Nu doar că toate scaunele erau ocupate, dar nu cred să mai fi existat centimetru din mochetă aşezată pe scările de la etaj ori pe culoarele de la parter care să nu fi fost exploatat în folosul puhoiului de lume venit să vadă premiera naţională a celui mai recent film al lui Radu Mihăileanu: La source des femmes.

Trebuie să mărturisesc că Train de vie mi-a plăcut la nebunie, că am descoperit Trahir la mulţi după premieră cu mare şi bucuroasă surpriză, iar că Le concert m-a entuziasmat până la şi dincolo de lacrimi. Amintirea caldă a celor trei filme, atmosfera cu totul specială din cinematograful de la Română, prezenţa în sală a regizorului şi mărturisirea sa: "Am locuit la 50 de metri de această sală, pe Magheru, şi ani de zile veneam aici duminică de duminică, la 10 dimineaţa, pentru filme cu Stan şi Bran, cu Chaplin. Pot să spun că aici s-a născut pasiunea mea pentru cinema", toate acestea au făcut ca nerăbdarea cu care aşteptam debutul filmului să atingă cote dintre cele mai fierbinţi.

Mi-am interzis, acum ceva vreme, folosirea verbului "a dezamăgi" şi a familiei sale de cuvinte. E la modă să fii lesne şi multiplu dezamăgit. Un reflex banal şi, în cele mai multe dintre cazuri, un semn de lene a gândirii. În plus, am mereu senzaţia că nu prea se cade să fii dezamăgit decât de cineva în care ai investit, vreme îndelungată şi dintr-o poziţie de măcar relativă senioritate, un semnificativ capital emoţional. Un profesor ar putea fi dezamăgit de elevul său favorit, de pildă. Eu de Radu Mihăileanu, niciodată.

Pot, cel mult, să-mi descriu trăirile prilejuite de noua sa creaţie. De exemplu, pot să spun că în prima oră n-am simţit nimic în afara unei vagi senzaţii de plictis. Sătule să urce zilnic la un izvor amplasat undeva sus, în munte, femeile dintr-un sat plasat în ambianţă musulmană refuză să mai facă amor cu bărbaţii lor până când aceştia nu fac ceva pentru a aduce apa în localitate. Citisem în prealabil că ăsta e subiectul filmului şi, din păcate, eram silit să constat că prezenţa în sala de cinema nu-mi oferea nici un fel de plus-informaţie / emoţie / valoare. Acţiunea curgea tern, imaginea era de Discovery, iar personajele erau aşa de limpede conturate şi demarcate că nu mai lăsau loc nici unui strop de mister, curiozitate, surpriză.

Nu oameni vii, ci simple manechine, docile purtătoare ale mesajelor socio-politice ale autorului livrate publicului pe un aproape insuportabil ton didacticist. Totul străbătut de un aşa iz de Tezaur folcloric, că mă aşteptam în orice moment să zăresc albul cal. Unde mai pui că, dacă e să analizeze cineva cu acribie coerenţa câtorva secvenţe, firul narativ e posibil să prezinte ceva rateuri la capitolele logică şi introducere în scenă a personajelor. Eu, unul, n-am prea înţeles istoria de viaţă a fratelui cel rău al lui Sami, bunăoară.

Filmul îşi revine, oarecum, din momentul în care aflăm că eroina principală, Leila, ascunde, în spatele superbilor săi ochi (machiaţi cam Bollywood-style, în perfectă antiteză cu pauperitatea extremă a mediului în care trăieşte posesoarea lor), un nebănuit secret. Dilemele personale aduc un binevenit aer proaspăt, câteva poante simpatice stârnesc hohote generoase şi, spre final, e rost şi de un strop de emoţie. Şi cam atât.

Pe drumul de întoarcere spre casă, am realizat că mai trăisem, cândva, o comparabilă stare de confuză tristeţe. Era 2008 şi tocmai fusese Restul e tăcere. Şi dacă pentru Radu Mihăileanu simt un respect cald, pe Nae Caranfil îl iubesc de-a dreptul. Aşez dialogurile din Filantropica, de exemplu, între capodoperele literaturii române contemporane. Din păcate, Restul e tăcere a trecut pe lângă mine ca şi cum nici n-ar fi existat. Un obiect frumos, poate, dar rece, superficial, artificial. Un soi de bibelou pentru care simţi, cel mult, nevoia de a-l şterge de praf.

Curios e că Restul e tăcere şi La source des femmes reprezintă al cincilea lungmetraj din carierele celor doi regizori. E poate doar o coincidenţă ce marchează simple accidente de parcurs din două cine-rute strălucitoare sau e poate un bun prilej de meditaţie şi auto-interogare pentru doi cineaşti pe care sălile îi aşteaptă pline până la refuz de fani pofticioşi de cinema popular viu, inteligent, fermecător. Ceea ce borna numărul 5 din drumurile lui Caranfil şi Mihăileanu mi-e teamă că nu le-a prea oferit.




 Toate articolele despre Source des femmes, La
 Toate articolele despre Restul e tăcere


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Când femeia se revoltă - La source des femmes, Ileana Bîrsan
 Distracţie de bulevard - La source des femmes, Lucian Maier
 Etno-kitsch sentimental-umanist - La source des femmes, Andrei Gorzo
 Femeia şi Allah - La source des femmes, Doinel Tronaru
 Femeile musulmane mergeau pe ascuns să vadă filmul - La source des femmes, de vineri în cinematografe, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Source des femmes, La


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer