Viaţa lui Cyril Catoul, un puşti de unsprezece ani abandonat de tatăl său într-o instituţie a statului, seamănă cu aventura unui erou de joc video. Cîteva frînturi de viaţă şi cadru social, ca să fie clar unde evoluezi, unde îţi desfăşori misiunile, şi foarte multă aventură pe muchie de cuţit. Injecţia cu suspans e aplicată de autori din primele minute ale filmului, cînd, prin două secvenţe cu tempo diferit, plaja de acţiune a filmului e dusă în zona receptării tensionate: în prima secvenţă Cyril fuge din stabiliment cu gîndul că-şi va găsi tatăl şi îşi va recupera bicicleta (şi e urmărit de cei care-l aveau în grijă); în a doua secvenţă bicicleta îi este adusă de o coafeză şi Cyril transformă banalul mers pe bicicletă într-un dans extrem în jurul maşinii binefăcătoarei sale.
Cu un simţ acut al construcţiei pline suspans, un simţ hitchcockian, fraţii Dardenne nu mai lasă loc de respiro: orice întîmplare, oricît de banală (cum e parcarea bicicletei în faţa unui magazin pentru cîteva minute), oricît de familiară sau de tandră (cum e o plimbare pe bicicletă, o discuţie pe marginea unui joc video, o îmbrăţişare), devine prilej de suspans. Bicicleta ar putea fi furată, îmbrăţişarea ar putea lăsa urme de sînge pe haine, bicicleta ar putea derapa, discuţia ar putea deveni crimă.
Astfel, Cyril Catoul pare un Antoine Doinel din epoca PlayStation. Faţă de înaintaşul său francez, Cyril Catoul pierde legătura umană cu spectatorul, din cauza faptului că în filmul actual pedala de acceleraţie e călcată continuu, din cauză că nu există timp pentru contemplare, pentru a fi cu personajul, pentru prietenie, fiindcă necontenit, ca spectator, eşti în spatele eroului, în expectativă, febril.
Pe ecran sînt multe întîmplări concentrate într-un timp scurt. Şi cu fiecare nouă întîmplare viaţa personajului şi personalitatea sa nu capătă rotunjime, complexitate, ci e direcţionată către o idee precisă: suferinţa puştiului devine violenţă faţă de propriul corp şi faţă de corpurile din jur. Filmul nu explorează viaţa unui copil într-o conjunctură familială nefericită (precum Truffaut în 400 coups), ci mai degrabă vorbeşte despre un anumit tip de reacţie temperamentală (violentă) pe care o poate manifesta un copil în cazul în care este abandonat, iar societatea nu găseşte (imediat) cele mai adecvate răspunsuri pentru problemele sale. Le gamin au vélo nu este atît o încercare de a discuta despre o viaţă (a lui Cyril), cît o încercare de a arăta în tentă uşor moralizatoare (de inspiraţie karmică sau leibniziană) ce se află în spatele comportamentului violent infantil.
Filmul este convingător în direcţia aceasta fiindcă Thomas Doret interpretează excelent fiecare pas al istoriei lui Cyril. Thomas Doret duce filmul în spate şi dă corp tensiunii pe care mizează autorii proiectului. Însă evoluţia sa unilaterală şi tuşa morală din final duc filmul acesta din sfera discuţiei artistice despre viaţă în cea a demonstraţiei prin artă cu răsfrîngere asupra vieţii. Ceea ce nu e un rău în sine. Numai că, în felul acesta, filmul fraţilor Dardenne nu va rămîne sus de tot, lîngă 400 coups sau Ladri di biciclette, filme ale căror fapte sau valori le împărtăşeşte pînă la un punct.