După o lungă pauză, un fiu se reîntâlneşte cu tatăl vârstnic (de care-l desparte o răceală stânjenitoare), cu prieteni din adolescenţă, cu trecutul când totul era "tânăr şi clar". La întoarcerea spre acasă, accidentează grav un homeless bătrân, "complet degenerat", care îşi va sfârşi zilele înainte de a ajunge la spital. Crima săvârşită - în ochii justiţiei - nu este însă "atât de gravă" (boschetarul consumase alcool, se afla nejustificat pe partea carosabilă a drumului etc.), astfel că legea îl absolvă de vinovăţie. Dar în ochii săi? Poate că tocmai sentimentul nemărturisit de vinovăţie pentru lipsa de comunicare cu propriul tată îi dă puterea să afle cine a fost amărâtul pe care, involuntar, l-a ucis (unde locuia, cu ce se ocupa, ce familie avea etc.).
Filmul de debut al lui Marek Lechki este - dacă se poate spune aşa - cinema pur-sânge. În tradiţa bogată a şcolii poloneze de film (Erratum este din aceeaşi familie cu Iluminare, cu Structura cristalului, cu Domnişoarele din Wilko ş.a.), Lechki nuanţează cu o mare forţă de expresivitate audio-vizuală (griurile şi tonurile predominant verzi-cenuşii din decor electrizează privirea, aşa cum coloana sonoră cu armonii de elegie seduce auzul) semnificaţiile unui fapt aparent divers. Titlul trimite nu spre o eroare oarecare din viaţa unui om, ci spre însăşi greşeala care a frânt cel dintâi zbor personajului ce trece acum printr-o dificilă perioadă de criză (încercare, judecată) a sinelui propriu, când îşi reconsideră opţiunea pentru profesie (visa să studieze muzica, dar - exclamă într-un moment de descătuşare - a ajuns la un "căcat de şcoală de contabilitate de trei ani") şi mai ales gestul egoist de a-şi abandona cândva tatăl, "singur şi bolnav", după moartea mamei.
Fără nicio undă melodramatică sau obositor-moralizatoare, povestea din Erratum - ce aminteşte deopotrivă de In the Name of the Father şi de Plecări - îşi urmează traseul din "punctul mort" al rătăcirii unui "fiu risipitor" până în pragul nebănuitei "iluminări" sau "schimbări la faţă".