Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

London Bucharest Festival Orchestra la Ateneu


Marcel Frandeş

aprilie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Un concert extraordinar a avut loc duminică 8 aprilie 2012 la sala Ateneului Român, desfăşurat sub egida Fundaţiei Române pentru Excelenţă în Muzică. Sub îndrumarea dirijorului Christian Badea, o serie de tineri interpreţi care au participat la acest proiect au urcat pe scenă alături de cunoscuţii interpreţi Remus Azoiţei (profesor la Academia Regală de Muzică din Londra), Bogdan Zvorişteanu (concertmaestru la Orchestra Suisse Romande din Geneva), Chris Richards şi Rod Franks (ambii de la London Symphony Orchestra), Michael Cox, Richard Simpson, Martin Owen şi Julie Price (toţi patru de la BBC Symphony Orchestra) pentru a interpreta Octetul pentru coarde în mib major op. 20 de Felix Mendelssohn, Serenada pentru suflători, violoncel şi contrabas în re minor, op. 44 de Antonin Dvořák şi Simfonia nr. 7 în la major, op. 92 de Ludwig van Beethoven.
 
A fost un concert de o foarte bună calitate, care a stârnit interesul publicului, mai ales a celui tânăr. Din generoasa idee exprimată în cuvântul de deschidere de către dirijorul Christian Badea, am dedus că muzicienii din întreaga Europă pot comunica între ei mai bine decât personalităţile din multe alte domenii. Ocazia câtorva tineri, selectaţi de dirijorul amintit pentru a cânta împreună cu interpreţi erudiţi, a fost într-adevăr una benefică. Standardele profesioniste impuse de artişti consacraţi, lideri ai unor ansambluri simfonice de renume, au constituit o ţintă tangibilă prin efortul consecvent, prin talentul şi voinţa de şlefuire a novicilor implicaţi.
 
În prima parte a serii muzicale am ascultat două formaţii camerale care m-au impresionat prin repertoriul ales, prin interpretarea de un gust estetic minunat, prin eleganţa frazării, virtuozitate şi conlucrare vie, precizie ritmică, timbralitate calitativă deosebită şi de o mare omogenitate în relaţiile dintre vocile partiturii, precum şi prin construcţia sonoră ce ţinea cont de legile acusticii ambientale.
 
Octetul de coarde în mib major op. 20 compus de Felix Mendelssohn în 1825 este o lucrare-cadou, scrisă pentru aniversarea zilei de naştere a prietenului şi profesorului său de vioară, Edouard Rietz. Prima audiţie a avut loc la Leipzig în 1836, când Octetul, după o minimă revizuire a fost interpretat de celebra formaţie Gewandhaus. În sala Ateneului Român, am remarcat verva tinerească, strălucirea şi perfecţiunea componistică puse în valoare de excelenţii interpreţi, conduşi de Remus Azoiţei. Cele patru părţi, Allegro moderato ma con fuoco, Andante, Scherzo şi Presto aveau fiecare o individualitate aparte. Prima mişcare, cea mai consistentă, are o durată de un sfert de oră. Scherzo-ul se detaşează prin caracterul său simfonic. Cei opt interpreţi au intuit impecabil acest aspect şi l-au relevat prin contraste puternice între forte şi piano. Se întrevedeau aici parcă spiriduşii din Visul unei nopţi de vară. Cu tot caracterul simfonic, dominant era totuşi aspectul cameral, în detrimentul celui de serenadă de tip Ceaikovski, Dvořák ori Grieg. Acele teme cantabile care circulau de la un instrument la altul, pornind în general de la sopran către bas, se contopeau şi traversau un adevărat curcubeu timbral fascinant. Alteori, 'ţăcănitul' fin, ca de ceas elveţian, al saltato-ului, în zona vârfului de arcuş, părea o ţesătură a ploii de primăvară. Secţiunea Allegro leggierissimo a fost interpretată cu o măiestrie desăvârşită. În Finalul Octetului, stilul fugato amintea de lucrările polifonice haendeliene. Şi în această calitate, Remus Azoiţei excelează. Siguranţa sa provenind din cunoaşterea perfectă a partiturii şi din înţelegerea spiritului muzicii lui Mendelssohn a fost disipată întregii formaţii. Tehnica sa de arcuş face ca sunetul viorii să aibă o mare putere de penetraţie şi totodată o catifelare unică. El cânta solistic şi totuşi cameral, cu virtuozitate, dar şi o mare sensibilitate.
 
Observam cum Alexandru Mălaimare, unul dintre violoniştii 'învăţăcei' ai formaţiei cânta aproape tot timpul pe de rost, întorcându-se ca o velă de corabie. Sorbea intenţia sintaxei muzicale, prelua şi preda cu amabilitate o temă muzicală, ştia să intervină solistic sau să se subordoneze ca un pârâu subteran, cu o figuraţie mocnindă. Violonista secundă marca tempo-ul cu bătăi ritmice din picior, camuflate de un pantalon larg. Toţi cântau astfel, într-un glas, cu o tensiune interioară, dar şi cu o plăcere care pulveriza bucuria, amplificând-o către public. Prim violoncelistul avea un sunet extrem de dulce, etalând un vibrato intens, rotund şi continuu. Pregnanţă sonoră, claritate în planuri, precizie în execuţie şi evidenţierea melodicii abundente şi în special, o judicioasă dozare a amănuntelor, iată câteva calităţi ce au contribuit la o versiune interpretativă excelentă. Secţiunile conclusive ale părţilor extreme, cu îmbinările lor de mare eficienţă, au beneficiat de sonorităţi pline, calde şi rotunde, cizelate impecabil ca punctuaţie muzicală.
 
A urmat Serenada pentru suflători, violoncel şi contrabas, în re minor de Antonin Dvořák. Minunată lucrare. Interpretarea a fost pe măsură. O încântare! Finisare extremă, dozare, atac, filaj, bogăţie de armonice, intonaţie perfectă, o concentrare uluitoare în a emite sunetul la timp, bine individualizat sub aspect timbral, dar fără vreo stridenţă. O expresivitate adecvată stilului, eleganţă şi implicare, nici urmă de teatralitate gratuită. Ei degajau prin sonorităţile pure, dar pline de culoare, o uriaşă satisfacţie spirituală. Serenada op. 44 de A. Dvořák a fost compusă în 1878 şi evocă o serie de teme tradiţionale din Boemia şi Moravia. În cele patru părţi ale sale, Moderato quasi Marcia, Minuetto, Andante con moto şi Finale, prin timbrul său specific, fiecare instrument este, pe rând, adus în prim plan. Am remarcat astfel pe cornistul Martin Owen, solist la BBC Symphony Orchestra, care a avut o prestaţie exemplară El este foarte bun tehnician, şi conduce melodia cu o expresivitate admirabilă. Oboistul Richard Simpson solist la BBC Symphony Orchestra şi profesor la Guildhall School of Music din Londra, a încântat publicul cu intervenţiile sale de o frumuseţe rară, entuziasmante prin rafinamentul coloristic, prin frazarea impecabilă. Cât despre fagotista Julie Price, solistă de asemenea la BBC Symphony Orchestra, pot spune că are în ea şapte vieţi, muzicalitate, ritm, voinţă interpretativă, simţ estetic, plăcere de a urmări şi pe ceilalţi interpreţi şi atunci când în partitura sa sunt notate pauze multiple. Uluitoare staccatura sa! La fagot a interpretat Alexandra Neaga, iar la violoncel a cântat Ioana Peteu, ambele absolvente ale Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.
 
În a doua parte a concertului, un ansamblu simfonic mare, foarte eterogen, a interpretat sub bagheta maestrului Christian Badea, Simfonia nr. 7 în la major «Apoteoza dansului» de Ludwig van Beethoven, o lucrare monumentală a literaturii simfonice universale. Christian Badea a impus de la primul atac rigoare şi seriozitate, forţă dramatică şi flexibilitate sonoră. Am remarcat avântul interpreţilor, receptivitatea, comportamentul lor scenic impecabil, contrastele dinamice, subordonarea faţă de şefii compartimentelor şi afabilitatea seniorilor. Din păcate erau momente în care o anumită diferenţă în modul de a reacţiona faţă de gestul dirijoral provoca decalaje (violoncel - viori). Alteori atitudinea timorată instalată în rândul suflătorilor de lemn, cu toate că individual fiecare cânta excelent, nu se dovedea a fi cea mai bună cale pentru obţinerea caracterului dansant. Anumite chix-uri repetate la corn erau deranjante. Coda primei părţi a simfoniei, cu acel pasaj infernal de 20 de măsuri, conţinând un motiv repetat pe ambitusul a patru octave şi pe o pedală de mi, a sunat măreţ, fiind cântat cu mare virtuozitate. În partea a doua, celebrul Allegretto, calitatea sonoră în prezentarea temei variate era deosebit de bună, tema trecând fluent de la o partidă de coarde la alta. Poate că tempo-ul era unul prea rapid, iar uneori apogiaturile erau cântate neunitar. Secţiunea fugato a beneficiat de o riguroasă închegare ritmică, capetele temei fiind clar evidenţiate. Impresionantă a fost şi acea modulaţie la tonalitatea omonimă majoră, imediat după zona culminantă. Partea a treia, Scherzo-Presto, în care Trio-ul în tonalitatea re major, aminteşte de melodia "imnului austriac al pelerinilor", a avut multă prospeţime. După ultimul acord al Finalului simfoniei, Allegro con brio, ropote de aplauze au răsplătit interpretarea acestor instrumentişti minunaţi, dirijorul Christian Badea ridicând în picioare spre gratulare, pe rând, fiecare solist suflător şi mulţumind apoi tutti-ului. În orchestră erau prezenţi, alături de solişti din diferite orchestre celebre din Europa, şi instrumentişti români renumiţi, precum concertmaestrul Bogdan Zvorişteanu, concertmaestru la Suisse Romande, Eduard Zecheru violoncelist în Renaissance Quartet, actuali şi foşti membrii ai Filarmonicii George Enescu, precum Vlad Silaev - contrabas, George Cosmin Bănică, concertmaestru la Tonhalle-Orchester Zürich, precum şi studenţi ai Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, violonistul Alexandru Mălaimare, elevi precum Ştefan Cazacu-violoncel, de la Colegiul Naţional de Muzică George Enescu, Bogdan Postolache - violoncel, Iulia Smeu - vioară, Alex Mavrodean şi Silviu Groaza - trompetă şi alţii.

Concertmaestrul Bogdan Zvorişteanu a cântat cu o energie pozitivă iradiantă. E greu să stai la pupitru cu un astfel de muzician fără să te 'contaminezi' de suflul şi de jovialitatea sa. Visează partitura şi 'duce' după sine toate corzile, fără a face apel la o gestică exagerată.
 
Cred că s-ar putea iniţia un proiect similar la Londra, la care să participe instrumentişti români profesionişti din Bucureşti ori din ţară, alături de tineri englezi, care sunt în curs de afirmare, sub conducerea unui dirijor de renume. Asta ca să nu se creadă cumva că artiştii români care cântă permanent în România sunt de mâna a doua. În turneele lor ei au fost apreciaţi în mod deosebit. O mai bună colaborare între muzicieni, chiar în condiţiile actuale, prea puţin favorabile sub aspect economico-financiar, ar clădi în mod cert o lume mai frumoasă. Orice concurenţă în artă este binevenită. Dacă este loială, ea poate deveni un antidot al blazării, atâta vreme cât nu stârneşte dezbinarea, invidia ori complexul de inferioritate. Spaţiul destinat muzicii este unul foarte generos. Au încăput în el şi Enescu şi Lipatti şi Marin Constantin şi Sergiu Celibidache şi Angela Gheorghiu şi mulţi, mulţi, mulţi alţi muzicieni geniali.



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2012


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Cantata Ioan Damaschinul de Taneev la Ateneul Român, Marcel Frandeş
 Violonista Mihaela Martin în Concertul nr. 2 de Bartók, Marcel Frandeş
 Sunetul aurit al violonistului Liviu Prunaru, Marcel Frandeş
 Concert aniversar România-Germania la Ateneu, Marcel Frandeş
 Pianista Magdalena Müllerperth în Concertul de Schumann, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2012


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer